Maria simțea mirosul de cafea arsă din bucătărie chiar înainte să deschidă ochii. Era ora șase dimineața, iar soțul ei, Radu, stătea deja la masă, cu telefonul în mână și fața palidă ca varul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, legându-și halatul.
Radu îi întinse telefonul fără o vorbă. Pe ecran era un mesaj de la banca lor din Cluj-Napoca: contul de economii, cei douăzeci și cinci de mii de euro strânși pentru apartamentul pe care voiau să-l cumpere, fusese golit peste noapte.
— Am sunat deja la bancă, spuse el cu vocea tremurândă. Zic că totul pare făcut de pe telefonul meu. Cu parola mea.
Maria se așeză brusc pe scaun. Cunoștea fiecare parolă a soțului ei, fiecare obicei al lui cu banii — Radu nu era omul care să facă transferuri în miezul nopții. Ceva nu se lega.
— Cine mai avea acces la telefonul tău?
Radu ridică ochii spre ea, iar Maria îi văzu degetele strângându-se pe marginea mesei, albe la încheieturi.
— Cristian, zise el. I l-am dat aseară, la un moment dat, să caute o adresă pe hartă. Am ieșit din bucătărie două minute.
Cristian era fratele mai mic al lui Radu, cel pe care familia îl susținuse ani de zile — chirie plătită, împrumuturi niciodată cerute înapoi, un loc de muncă găsit prin pile la o firmă de construcții din Florești. De șase luni, de când pierduse și acel job din cauza absențelor repetate, dispăruse din viața lor, apărând doar cu mesaje scurte, cerând bani „pentru o urgență".
Maria luă telefonul și verifică istoricul aplicației bancare. Transferul fusese făcut către un cont necunoscut, la ora trei și un sfert dimineața. Exact intervalul în care Cristian, cu o seară înainte, dormise pe canapeaua lor, „doar pentru o noapte", spusese el, „până își rezolvă niște probleme cu chiria".
— Trebuie să mergem la poliție, spuse Maria, ridicându-se.
— Este fratele meu, zise Radu, iar cuvintele acelea sunară ca o ultimă încercare de a opri ceva ce știa deja inevitabil.
— Este fratele tău care ne-a furat toți banii de casă, Radu. Copilul nostru trebuie să aibă o cameră a lui până la naștere. Mai avem patru luni.
Mâna Mariei se odihni instinctiv pe burta ei rotunjită. Cuvintele o loviră pe ea însăși mai tare decât se aștepta.
La secția de poliție din centrul Clujului, ofițerul care le luă declarația avea o expresie obosită, obișnuită cu astfel de povești de familie. Le explică faptul că, fără plângere penală formală, banca nu putea face nimic, iar urmărirea transferului dura, în cel mai bun caz, câteva săptămâni — timp în care banii puteau fi deja scoși cash din orice bancomat din țară.
Radu semnă plângerea. Mâna nu-i mai tremura, dar apăsa stiloul pe hârtie mult mai tare decât era nevoie.
Trei zile mai târziu, Cristian apăru la ușa apartamentului lor din cartierul Mărăști, cu ochii injectați și hainele mototolite. Nu negă nimic.
— Am avut o datorie, spuse el, sprijinit de tocul ușii ca și cum ar fi fost singurul lucru care îl ținea în picioare. La cazino, online. M-au amenințat. Aveam nevoie de bani repede și știam parola pentru că te-am văzut o dată introducând-o.
— Puteai să ceri, zise Radu, cu vocea joasă, controlată, mult mai periculoasă decât un țipăt.
— Ați fi zis nu. Ați mai zis nu de atâtea ori.
— Pentru că de fiecare dată banii dispăreau în aceleași găuri negre, Cristian! Acum au dispărut și banii copilului nostru!
Maria rămase în prag, cu mâinile încrucișate peste burtă, privindu-i pe cei doi frați față în față, unul distrus de rușine, celălalt de o furie pe care nu credea că o poate simți vreodată față de propriul sânge.
— Am pus deja plângere la poliție, spuse Radu. Ai două opțiuni. Ori returnezi banii în șapte zile, ori mergi la închisoare. Nu mai există a treia variantă, Cristian. Nu mai există „ultima dată".
Cristian plânse acolo, în prag, ca un copil, nu ca bărbatul de treizeci și doi de ani care era. Promise, jură, se milogi. Radu nu se clinti.
Zilele care urmară fură cele mai grele din căsnicia lor. Maria descoperi mesaje vechi pe telefonul soțului — ani de împrumuturi „ultima dată", sute, apoi mii de euro scurse discret dintr-o familie deja la limită: 200 de euro în martie, 350 în iunie, 800 de euro cu un an în urmă, „pentru o operație a unui prieten" care, verificat mai târziu, nu existase niciodată.
— De ce nu mi-ai spus? îl întrebă ea într-o seară, cu extrasele vechi de cont întinse pe masa din bucătărie, printre farfuriile nespălate de la cină.
— Pentru că sperasem de fiecare dată că e ultima. Că dacă îl mai ajut o dată, se oprește.
— Nu s-a oprit niciodată, Radu. S-a oprit la banii copilului nostru.
În a șasea zi, Cristian se prezentă cu 12.000 de euro, banii obținuți din vânzarea Loganului lui din 2015, singurul lucru de valoare pe care îl mai avea. Restul de 13.000, spuse el, îi va plăti în rate de câte 500 de euro pe lună, din salariul noului loc de muncă pe care tocmai îl găsise singur, fără nicio pilă, la un depozit de mobilă din zona industrială.
Radu îl privi lung, cântărind fiecare cuvânt.
— Dacă întârzii o singură rată, plângerea rămâne activă. Nu o retrag decât când ultimul leu e înapoi în cont.
Cristian dădu din cap și, spre mirarea Mariei, nu mai spuse nimic. Nu mai promise, nu mai jură. Doar semnă hârtia pe care Radu i-o întinsese, un angajament scris, cu termene și penalizări, ca între doi străini care fac afaceri, nu ca între frați.
Peste patru luni, când fiica lor se născu la Spitalul Județean, camera pregătită pentru ea avea un pătuț cumpărat second-hand de pe un grup de Facebook și o comodă cu un sertar care se bloca dacă nu-l trăgeai exact drept, departe de apartamentul cu două camere pe care Maria și Radu îl visaseră.
Cristian venea rar în vizită. Când venea, stătea în picioare în hol, nu se așeza la masă, întreba de sănătatea fetiței, primea răspunsuri scurte, pleca după douăzeci de minute.
Într-o seară de februarie, la ora nouă, cu fetița adormită în cealaltă cameră, Radu deschise aplicația băncii pe telefon, la lumina slabă a veiozei de pe noptieră. Rata de 500 de euro tocmai intrase în cont — ultima. Zero rămas de plată.
Rămase cu ecranul deschis mai mult decât era nevoie, cu degetul mare pe marginea telefonului, fără să apese nimic.
Pe telefon apăru o notificare: un mesaj de la Cristian, trimis cu un minut înainte. „Gata. Ultima rată. Mersi că ai avut răbdare."
Radu citi mesajul de două ori. Nu răspunse.
