Un prieten vechi
Am ajuns la Brăila într-o joi de octombrie, cu geanta de voiaj în portbagajul unui Logan închiriat și cu senzația că nu mai știu de ce am plecat din București. Mă cheamă Radu Oprișan, am cincizeci și doi de ani, și în urmă cu opt luni firma mea de contabilitate a intrat în insolvență. Nu vin aici pentru un contract. Vin pentru o cutie de scrisori pe care mama mi-a lăsat-o în podul casei părintești, casă pe care fratele meu, Mihai, o vinde săptămâna viitoare unui om de afaceri din Galați.
Am parcat pe strada Rubinelor, lângă blocul cu tencuiala coșcovită unde am copilărit. Mihai m-a întâmpinat cu o cafea la ibric, fără să mă poftească să stau. „Ai venit după poze, Radule? Bine. Ia ce vrei, dar până sâmbătă. Notarul vine luni." Vocea lui suna ca a unui om care semnase deja actul în minte.
M-am urcat în pod pe o scară de lemn care scârțâie exact ca acum treizeci de ani. Cutia era acolo, sub un prosop cu franjuri. Am dus-o jos și m-am așezat pe treptele din fața blocului, printre vecinii care coborau cu sacoșe de la piața Traian. Mirosea a fum de la o grădină vecină unde ardeau frunze, iar din geamul deschis al apartamentului de la parter se auzea un post local transmițând meciul Dinamo–Farul.
Am deschis cutia. Deasupra, o fotografie cu mama și cu un bărbat slab, cu ochelari groși, pe malul Dunării, lângă Debarcader. Pe spate, scris cu cerneală: „Cu Costel, 1986." Nu-l cunoșteam. Am întrebat-o pe vecina noastră, tanti Voichița, care încă mai locuiește la etajul doi și hrănește un motan vagabond pe care l-a botezat Nero. Mi-a spus că Costel Bănescu fusese cel mai bun prieten al tatălui meu, coleg de generație la Șantierul Naval, și că se certaseră rău în 1990, pentru o datorie de bani și o mașină — o Dacia 1300 pe care tata i-o împrumutase și pe care Costel n-o mai adusese înapoi la timp, pentru că fusese concediat și n-avea cu ce trăi. Tata murise fără să-l ierte. Așa credeam eu, până am găsit, sub fotografie, un teanc de scrisori nedeschise, cu ștampila poștei din Galați, ultima datată din 2019.
M-am dus la adresa scrisă pe plic. Un bloc din Galați, pe faleza inferioară, aproape de Grădina Publică. La ușă mi-a deschis o femeie de vreo șaizeci de ani, fiica lui Costel, Mirela. Mi-a spus că tatăl ei murise cu doi ani în urmă, dar că păstrase, până la capăt, o cutie identică — cu scrisorile pe care el i le trimisese tatălui meu și care se întorseseră niciodată deschise.
Mirela mi-a arătat ultima scrisoare pe care tatăl ei o scrisese, nefinalizată, găsită în sertarul de la noptieră. În ea, Costel îi cerea iertare lui tata pentru Dacia, explica boala lui, sărăcia, rușinea care-l ținuse departe atâția ani, și spunea că voia, înainte să moară, să-i pună înapoi în mână banii, chiar și fără dobândă, chiar și cu întârziere de treizeci de ani. N-a mai apucat. Tata murise cu doi ani înaintea lui, iar scrisoarea rămăsese pe noptieră ca o promisiune fără destinatar.
M-am întors la Brăila cu cutia Mirelei alături de cutia mea. Mihai m-a găsit stând pe scară cu ambele cutii deschise în față, hârtiile împrăștiate pe treaptă, iar tanti Voichița privindu-mă de la fereastră cu Nero în brațe. „Ce faci acolo?", m-a întrebat. I-am spus tot: despre datorie, despre tăcerea de treizeci de ani, despre cele două scrisori care nu s-au întâlnit niciodată. Mihai s-a așezat lângă mine, pe treapta rece, și n-a spus nimic multă vreme. Apoi a zis doar: „Păcat de omul ăsta."
N-am plâns. Am făcut altceva. A doua zi m-am dus la notarul care urma să întocmească actul de vânzare al casei și i-am cerut să adauge o clauză: din prețul vânzării, cinci mii de lei rămân în seama mea, pentru Mirela Bănescu, ca despăgubire simbolică pentru tatăl ei, care murise așteptând o iertare pe care n-o mai putea primi de la nimeni altcineva decât de la noi. Mihai a semnat fără să comenteze. Notarul a redactat actul, l-a ștampilat, iar eu am dus banii personal la Galați, într-un plic, împreună cu fotografia de pe Debarcader, pe care i-am dat-o Mirelei să o păstreze ea, pentru că mama nu mai avea nevoie de amintirea aceea — avea nevoie doar ca ea să ajungă unde trebuia de la început.
Mirela a pus plicul pe masă, lângă un ceainic vechi, și mi-a spus că acum, în sfârșit, poate arunca ultimele scrisori care se mai întorseseră cu adresa greșită. Nu le-a aruncat. Le-a pus în cutia ei, alături de a mea, pe raftul din hol, una peste alta, ca două conturi care, în sfârșit, se închid la zero.
