Ramona Bădescu nu s-a mai uitat de-a dreptul în oglinda din hol de aproape doi ani. O ocolea pe lângă perete, ca pe o groapă în trotuar. La 44 de ani, ajunsese să cântărească 118 kilograme, și fiecare kilogram părea că-i poartă o poveste pe care n-o mai putea spune cu voce tare.
Lucra de nouăsprezece ani la casieria unei benzinării Rompetrol de pe centura Craiovei, tura de noapte mai ales, pentru că acolo se plătea cu un spor și pentru că, sincer, nu prea mai avea chef să vadă lume ziua. Fiul ei, Vlăduț, avea 16 ani și se săturase să-i mai audă scuzele — "mamă, hai și tu cu noi la ștrand", "mamă, vino la meciul meu" — și de fiecare dată găsea un motiv. Rochia nu i se mai lega la spate. Pantofii de sport îi băteau glezna. Mai simplu să rămână acasă, cu perdelele trase și cu televizorul pe un canal de știri pe care nici nu-l asculta cu adevărat.
Într-o miercuri de la începutul lui martie, s-a dus la Spitalul Județean pentru un control de rutină, de fapt pentru că o durea genunchiul drept de vreo șase luni și nu mai putea sta în picioare opt ore la casă fără să ia Nurofen pe ascuns. Doctorul Emil Tănase, un bărbat scund cu ochelari groși, i-a pus rezultatele pe masă fără menajamente: glicemie 178, colesterol peste orice limită normală, tensiune 16 cu 10.
— Doamnă Bădescu, dacă nu schimbați ceva anul ăsta, discutăm despre insulină până la Crăciun. Și nu vorbesc despre o dietă de trei săptămâni. Vorbesc despre o schimbare de viață.
A ieșit din cabinet și a plâns în mașină, în parcarea spitalului, cu geamurile aburite, vreo douăzeci de minute. Apoi a sunat-o pe sora ei, Corina, care locuia în Băilești și care de ani de zile îi tot spunea, cu blândețe, că ar trebui să facă ceva. De data asta Ramona n-a mai găsit nicio scuză. A zis doar: "Ajută-mă."
Corina o dusese, cu vreo trei ani înainte, la un cabinet de nutriție unde Ramona rezistase două luni, apoi renunțase — prea scump, prea complicat, prea multă rușine să iasă la cumpărături cu o listă de alimente pe care nu și le permitea. De data asta au căutat altceva: un antrenor care lucra chiar la marginea orașului, într-o hală reamenajată de lângă un depozit de mobilă, pe Calea Severinului. Îl chema Costel Purcaru, avea vreo 50 de ani, fusese el însuși supraponderal cu douăzeci de ani în urmă și povestea asta o spunea tuturor clienților noi ca să nu se simtă singuri.
Prima ședință a fost un dezastru. Ramona n-a reușit să facă nici zece genuflexiuni fără să se oprească, gâfâind, cu mâna pe un stâlp de fier din hală. Costel n-a ridicat vocea, n-a făcut nicio remarcă. I-a zis doar: "Azi ai venit. Asta contează." Și au mers mai departe, cu pași mici — plimbări de zece minute în jurul cvartalului, apoi cincisprezece, apoi o oră.
Fiul ei, Vlăduț, a văzut schimbarea abia după trei luni, când mama lui a refuzat pentru prima oară cozonacul de Paște făcut de bunica, și-a povestit despre antrenamentele de la hală ca despre altă persoană. La un moment dat s-a oprit din vorbit și a spus:
— Mă crezi, Vlăduț? Simt că mă bat cu mine. Nu cu cântarul, cu mine.
El a ridicat din umeri, ca orice adolescent care nu vrea să pară emoționat, dar în seara aia a intrat în camera ei și a lăsat pe noptieră o brățară de fitness cumpărată din banii lui de buzunar, fără niciun bilet.
Nu a fost o poveste liniară. La luna a șasea, Ramona s-a blocat pe un platou de trei săptămâni și a plâns la Costel în hală, spunând că renunță, că nu are rost. El i-a scos telefonul din mână — pe care ea îl tot verifica, calculând calorii cu o aplicație — și i-a zis: "Pune-l deoparte azi. Hai să alergăm fără cifre." A fost prima dată când a alergat cinci sute de metri fără să se oprească, plângând tot drumul, dar fără să se oprească.
La un an și opt luni de la ședința aia din cabinetul doctorului Tănase, Ramona a intrat singură în vestiarul din spatele halei, s-a urcat pe cântar și a văzut cifra 78. Patruzeci de kilograme mai puțin. A ieșit afară, unde Costel o aștepta cu un caiet vechi în care nota progresul fiecărui client, și i-a arătat cifra fără să spună nimic. El a scris data pe caiet și a subliniat-o de două ori.
Vestea grea a venit tocmai atunci, când sărbătorea. Tot în luna aia, sora ei Corina a sunat-o plângând: soțul ei, Nelu, rămăsese fără atelierul de tâmplărie pe care-l avea în Băilești — un vecin cu relații la primărie găsise o portiță și îi retrocedase terenul unui văr, cu acte făcute în grabă, cât Nelu era internat cu o operație la coloană. Familia Corinei rămânea fără sursa de venit, cu doi copii și o rată la bancă.
Ramona nu s-a dus la primărie să implore, nu a scris reclamații pe care nimeni nu le-ar fi citit. A făcut altceva. A luat autobuzul spre Băilești chiar a doua zi, cu un dosar de plastic sub braț în care avea copiile actelor vechi de proprietate ale lui Nelu, găsite răscolind podul casei părintești, și o programare deja făcută la un avocat din Craiova, doamna Iuliana Preda, specializată pe litigii funciare. Plătise consultația din banii puși deoparte pentru un abonament nou la sală — nu mai avea nevoie de motivație suplimentară, avea nevoie ca familia Corinei să nu rămână pe drumuri.
Costel a aflat povestea și, fără să fie rugat, s-a oferit să meargă cu ea la Băilești, ca martor — spusese că-l cunoaște pe vecinul cu relații, fusese coleg de liceu cu el, și că poate vorbi cu el "de la egal la egal, nu ca să-l ameninț, ca să-i arăt că lumea știe."
S-au dus toți trei — Ramona, Corina și Costel — la casa vecinului, într-o duminică după-amiază, cu dosarul de acte în mână. Bărbatul, un anume Trăilă, i-a primit în prag, țeapăn, cu televizorul urlând din spatele lui un meci de fotbal. A încercat să le închidă ușa în nas, spunând că actele lui sunt "în regulă la notar". Ramona a scos din dosar copia contractului vechi din 1998, cu semnătura tatălui Corinei, și a pus-o pe pervazul geamului de la bucătărie, unde Trăilă nu putea să n-o vadă.
— Avocata mea are deja o copie la dosar. Mâine depunem plângere penală pentru fals în acte, dacă până joi nu se anulează transferul ăla. Nu vă cer nimic în plus. Vă cer doar ce e scris aici.
Trăilă a bombănit ceva, a zis că nu are treabă cu ea, dar peste patru zile, exact în ziua în care doamna Preda depusese cererea la judecătorie, terenul și atelierul au fost readuse pe numele lui Nelu, printr-o înțelegere semnată în grabă la notariat, ca să evite un proces public care i-ar fi stricat relațiile cu primăria.
În ziua în care Nelu a primit cheile atelierului înapoi, Ramona a stat lângă el în curte, cu dosarul acela de plastic acum gol, ținut în mână ca un trofeu ciudat. Corina a plâns, dar de data asta de bucurie, ținând-o strâns pe sora ei mai mare — aceeași soră care cu un an și opt luni înainte nu putea urca opt trepte fără să se oprească din respirație.
Costel a rămas puțin mai la o parte, lângă poarta de fier a curții, uitându-se la Nelu cum descuia atelierul cu mâini tremurânde. Nu a spus nimic despre asta, dar seara, când s-au întors în Craiova, i-a zis Ramonei, în timp ce treceau pe lângă hala lui de pe Calea Severinului:
— Știi ce-a fost ăsta azi? Tot antrenamentul de un an și opt luni, dar aplicat la altceva. Ai învățat să nu mai renunți.
Ramona n-a mai răspuns nimic. A coborât din mașina lui în fața blocului, unde Vlăduț o aștepta pe balcon, și a urcat cele patru etaje fără să se oprească, fără geanta aia de umăr care de obicei o trăgea în jos, ci doar cu dosarul de plastic gol sub braț, pe care avea de gând să-l pună la loc în raftul din bucătărie, alături de rețeta pe care Costel i-o scrisese chiar pe prima pagină, cu cerneală roșie: "Azi ai venit. Asta contează."
