Ana avea treizeci și doi de ani și un fiu de trei săptămâni pe nume Matei, când soacra ei a intrat în bucătărie fără să bată și a pus pe masă, lângă cana ei de ceai rece, o rochie mărimea 38.
— Am cumpărat-o pentru botez. Sper că până atunci ai să intri în ea.
Ana nu a răspuns. S-a uitat la rochia aceea verde, cu etichetă încă prinsă de mânecă, și a simțit cum i se strânge stomacul, ca atunci când cineva îți dă un test la care ai uitat că trebuie să te prezinți. Afară, pe strada Titan din Craiova, un vecin bătea covoare pe balustrada balconului, și praful ăla se ridica leneș în lumina de octombrie. Mirosea a ciorbă de la etajul de dedesubt și a lapte praf vărsat pe masă, un miros pe care nu-l mai suporta.
Născuse acum douăzeci și una de zile. Cusăturile încă o dureau când se așeza brusc. Sânii îi erau plini și grei, spatele — o rană continuă, iar pe obraz avea o pată roșie de la nesomn, nu de la fond de ten, pentru că nu mai folosea fond de ten de trei săptămâni. Soțul ei, Radu, lucra la o firmă de transport și pleca la șase dimineața, se întorcea la opt seara, obosit, și de cele mai multe ori adormea pe canapea cu telefonul în mână înainte să apuce să întrebe cum a fost ziua.
Soacra ei, Voichița, venea în fiecare zi. Nu ca să ajute — asta a înțeles Ana repede — ci ca să verifice. Verifica dacă vasele erau spălate, dacă Matei plângea prea mult, dacă Ana "arăta odihnită". Într-o zi de miercuri, când copilul avea nouă zile, Voichița a spus, aranjând pernele de pe canapea:
— Eu, la vârsta ta, eram deja la piață a doua zi după ce am născut. Cu Radu în cărucior.
— Ați născut prin cezariană? a întrebat Ana, cu voce plată.
— Nu. Natural. De ce?
Ana n-a mai spus nimic. A luat-o pe Matei în brațe și s-a dus în dormitor, unde a stat cu spatele la ușă, legănându-l, ascultând cum inima ei bate mai repede decât ar trebui pentru o femeie care doar alăptează un copil. A observat, fără să vrea, un fir de păr alb pe umărul cămășii ei de noapte — al ei, nu al copilului — și s-a gândit că nu mai avusese timp nici măcar să se uite în oglindă de trei zile.
Lucrurile s-au înăsprit după botez. Botezul a fost la o biserică din cartierul Craiovița Nouă, iar nașa a fost Daniela, colega Anei de la firma de contabilitate unde lucrase până în luna a șaptea de sarcină. Daniela i-a adus lui Matei un motan de pluș cenușiu, cu o clopoței cusut la gât, și i-a spus Anei, în timp ce o îmbrățișa în fața bisericii:
— Arăți epuizată. Serios. Ai mâncat ceva azi?
— Am mâncat o covrigă în mașină.
Voichița, care stătea la doi pași, a auzit și a comentat, zâmbind pentru fotograf:
— Las-o, e tânără, se descurcă ea. Eu am crescut trei copii fără ajutor de la nimeni.
La masa de la restaurant, undeva pe bulevardul Dacia, Voichița a insistat ca Ana să se ridice și să danseze la un moment dat, "ca să nu pară că e supărată pe eveniment". Ana a refuzat politicos, spunând că o dor cusăturile. Voichița a râs, puțin prea tare:
— Cusături, cusături. Toate am trecut prin asta.
Radu nu a intervenit. A rămas cu paharul în mână, uitându-se la telefon, ca și cum discuția aceea nici nu s-ar fi purtat la masa lui.
Pe drumul spre casă, în mașină, Ana a izbucnit. Nu a țipat — nu mai avea putere să țipe — dar vocea i-a tremurat atât de tare încât Radu a tras pe dreapta, lângă un magazin Mega Image închis.
— Mama ta mă tratează ca pe o angajată care nu-și face treaba bine. Nu m-a întrebat nici măcar o dată cum mă simt eu. Doar dacă am gătit, dacă am făcut curat, dacă arăt bine pentru poze.
— Exagerezi. Așa e generația ei.
— Nu e vorba de generație, Radu. E vorba că am născut acum trei săptămâni și tu dormi opt ore pe noapte, iar eu mă trezesc de patru ori și nimeni din familia ta nu m-a întrebat dacă mai pot sta în picioare.
Radu a tăcut. A pornit mașina la loc și au mers restul drumului fără să mai schimbe un cuvânt.
Situația a explodat de-a binelea trei săptămâni mai târziu, într-o duminică, când Voichița a venit neanunțată cu o vecină, doamna Petrescu, ca să "vadă și ea copilul". Ana era în halat, cu părul nespălat prins într-un coc, alăptându-l pe Matei în sufragerie, când cele două au intrat direct, fără să sune la interfon măcar de două ori.
— Vai, dar ce dezordine, a spus Voichița, aruncând o privire spre canapeaua acoperită cu scutece și un prosop pătat de lapte. Nu te-ai gândit că vine cineva?
Ana a simțit ceva rupându-se în ea — nu zgomotos, ci ca o coardă care cedează treptat. A lăsat copilul pe canapea, l-a acoperit cu prosopul curat pe care îl mai avea la îndemână, și s-a ridicat.
— Doamnă Voichița, ați venit fără să anunțați într-o casă unde e un copil de o lună și jumătate. Nu e "dezordine". E o casă în care cineva se recuperează după o naștere.
— Ce ton e ăsta? a întrebat soacra, cu obrajii roșii.
— Tonul unei femei căreia nimeni din familia asta nu i-a adus în viața ei o ceașcă de ceai fără să ceară ceva înapoi.
Doamna Petrescu a bâiguit ceva despre cum "poate ar trebui să plece", iar Voichița, jignită, a ieșit trântind ușa atât de tare încât Matei s-a trezit și a început să plângă. Radu, care ajunsese acasă chiar în acel moment, a găsit-o pe Ana plângând lângă leagăn, cu telefonul mamei lui sunând insistent în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat, alb la față.
Ana i-a povestit totul, fără să ridice vocea, în timp ce îl legăna pe Matei. La final a spus:
— Radu, eu nu mai pot să trăiesc așteptând ca mama ta să decidă dacă sunt o mamă bună. Fie vorbești tu cu ea, fie eu iau copilul și mă mut la sora mea, în Balș, până lucrurile se lămuresc.
Radu a sunat-o pe mama lui chiar în seara aceea, cu Ana lângă el, ținându-l pe Matei adormit pe umăr. Convorbirea a durat aproape patruzeci de minute. Vocea Voichiței se auzea, ascuțită, prin telefon, dar de data asta Radu nu a mai tăcut.
— Mamă, Ana a născut acum șase săptămâni. E epuizată, are cusături care încă o dor, alăptează la fiecare trei ore și nu doarme mai mult de două ore continuu. Dacă mai vii fără să suni și mai comentezi cum arată casa sau cum arată ea, n-o să mai vii deloc o vreme. Nu e o amenințare, e o decizie.
A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului, apoi Voichița a închis fără să mai spună nimic.
Trei zile mai târziu, un mesaj a apărut pe telefonul Anei — de la soacra ei: "Îmi cer scuze. N-am înțeles prin ce treci. O să întreb data viitoare înainte să vin." Ana l-a citit de două ori, apoi a pus telefonul cu ecranul în jos pe măsuța de lângă pat, unde Matei dormea în leagănul lui, cu motanul de pluș de la Daniela sprijinit de gratii.
Nu i-a răspuns imediat. A mai avut nevoie de câteva zile, o vizită scurtă în care Voichița a adus supă de pui în loc de comentarii, și o discuție la o cafea — fără copil, fără soț — în care Ana i-a spus limpede că are nevoie de timp, nu de verdicte. Voichița a ascultat, pentru prima oară fără să întrerupă, și a plecat mai devreme decât de obicei, lăsând pe masă o rețetă scrisă de mână pentru supă de pui, nu o rochie de mărimea 38.
