Pe ușa dispensarului din Corbeni, un sat pierdut între dealurile Vrancei, cineva a lipit dimineață un anunț scris de mână, cu litere apăsate, ca și cum autorul se temea că, dacă slăbește presiunea pe pix, vestea se destramă. "Doctorul Anton Rareș Bălan a decedat sâmbătă noapte. Înmormântarea marți, ora 11, la biserica din centru."
L-a scris Ionela, femeia de la poștă, care în noaptea aia n-a dormit deloc. A stat la masa din bucătărie, sub un bec care pâlpâia de vreo doi ani și pe care nimeni nu se îndura să-l schimbe, și a rescris fraza de patru ori până i-a ieșit fără să tremure mâna.
Până la prânz știau toate cele trei sate arondate dispensarului — Corbeni, Pietrele și Valea Seacă — plus cătunul de la marginea pădurii, unde mai locuiau șapte gospodării și unde semnalul de telefon prindea doar dacă te urcai pe fânul din pod. Vestea a circulat cum circulă mereu pe-acolo: din gură-n gură, prin șoferul de la microbuzul care face naveta la oraș de două ori pe zi, prin vecini care băteau la geam.
Primul care a aflat a fost bătrânul Gheorghiță din cătun. Venise în sat să-și ridice pensia și să cumpere sare de la magazinul mixt. A citit anunțul, și-a scos căciula, a stat așa, cu ea în mâini, minute bune, în timp ce vântul îi răvășea puținul păr alb rămas.
Acasă, nevastă-sa, Floarea, frământa aluat pentru pâine.
— Ce-i cu tine, ai văzut o stafie?
— Îmbracă-te, mergem la înmormântare. Marți.
— A cui?
— A lu' doctoru' Bălan.
Floarea a lăsat mâinile în aluat. S-a uitat la el lung, cu făina încă pe degete.
— Nu poate fi adevărat.
— Scrie pe ușa dispensarului.
S-a așezat pe taburetul din bucătărie, cu mâinile pline de aluat uscat pe ele, și n-a mai zis nimic mult timp. Apoi, într-un final:
— Cum o să trăim noi acum, fără el?
Gheorghiță n-a avut ce răspunde. Nici el nu știa. Din cătun până la dispensar erau unsprezece kilometri de drum de pământ, din care trei prin pădure. Iarna, zăpada îngropa drumul complet. Primăvara, noroiul îl înghițea. Dar doctorul Bălan mergea acolo pe orice vreme, pentru că știa că bătrânii din cătun n-au pe altcineva.
Anton Rareș Bălan venise în Corbeni în 1974, proaspăt absolvent al Școlii Sanitare din Focșani. Ar fi putut rămâne la oraș — spital, apartament, o carieră liniștită. Dar și-a depus cererea pentru post de medic rural. Colegii îl luau peste picior: "N-o să reziști un an acolo." Mama lui a plâns când i-a spus. Logodnica de-atunci, o fată din Focșani pe nume Corina, s-a hotărât totuși să-l urmeze, și s-au mutat amândoi cu două valize și un aragaz cu butelie.
Dispensarul era o clădire din bârne, lângă magazinul sătesc — două camere, un cabinet și o sală de tratamente cu o masă de consultații acoperită cu un cearșaf spălăcit, un dulap cu medicamente și un sterilizator care vibra atât de tare încât zăngăneau geamurile. Apa se aducea de la fântâna din curte, iar toaleta era afară, o cocioabă de scânduri.
A pornit de la zero. Nu erau medicamente, nu era echipament, acoperișul curgea, podeaua putrezea pe alocuri. A reparat singur ce a putut, a bătut la ușile de la Direcția Sanitară Vrancea până a smuls un stoc minim: tensiometru, stetoscop, glucometru, seringi, câteva zeci de medicamente de bază — algocalmin, no-spa, picături de valeriană, nitroglicerină, antibiotice, iod, feșe.
Prima naștere la care a intervenit a rămas cu el toată viața. Noaptea, în noiembrie, pe un drum plin de gheață, spre Valea Seacă, la o femeie cu hemoragie. A condus patruzeci de minute cu o Dacie veche pusă la dispoziție de sfat, patinând, dar mergând. A ajuns. A născut copilul chiar pe pat. Un băiat. L-au botezat Anton, după el.
Apoi au urmat naștere după naștere, infarcturi, fracturi, arsuri, otrăviri — toată suferința satului trecea prin cabinetul lui. Era și internist, și pediatru, și chirurg de urgență, uneori chiar veterinar, când vaca vecinului nu putea făta și nu era altcineva de chemat.
— Eu nu sunt veterinar, mormăia, dar tot se ducea. Pentru că altfel n-avea cine.
Corina n-a rezistat. Sărăcia, drumurile desfundate, chemările de la miezul nopții, viața fără orizont — a strâns o valiză și s-a întors la Focșani, la părinți. El n-a oprit-o.
— Ție ți-e mai drag satul ăsta decât mine! i-a strigat în prag.
N-a răspuns. A închis ușa în urma ei. Seara s-a dus la un bolnav cu tensiune mare. Oamenii aveau nevoie de el mai mult decât avea el nevoie de liniște.
N-au avut copii. Ea îi reproșa mereu că trăiește pentru străini, nu pentru familia lui. Poate avea dreptate. Se întreba și el, uneori, ce va rămâne după el. Dar dimineața deschidea iar ușa dispensarului, aprindea lumina, punea ceainicul pe foc. Și veneau oamenii. Toată ziua. Îi asculta, le scria rețete, îi sfătuia. Uneori tăcea lângă ei, și le era de-ajuns.
Știa fiecare locuitor pe nume, știa cine are ce boală, cui i se urcă tensiunea, cine e alergic la ce. Știa că bunicii Veronica îi crește glicemia de nervi. Că lui moș Traian îi bate inima aiurea după baie. Că Ionelei de la poștă îi vin migrene când se schimbă vremea. Că tractoristul Costel are șira spinării distrusă, dar tot cară saci.
Ultimii ani au fost grei. Inima — o boală obișnuită pentru un medic de țară care nu se îngrijește niciodată de el însuși. Tensiune, aritmie. Lua medicamentele haotic, uita, nu era obișnuit să se gândească la sine. Oamenii observau: îmbătrânise, se ofilise. Îl vedeau uneori așezat pe banca din fața dispensarului, privind drumul, fumând. Fumase de tânăr, deși le spunea tuturor: "Lăsați-vă, e otravă curată."
— Dar dumneavoastră? îl întrebau.
— Mie mi-e prea târziu.
În ultimul an stătea des pe banca aia. Privea drumul pe care mersese de aproape cincizeci de ani. Un drum aproape gol — mașini treceau rar, salvarea de la Focșani venea cu întârziere sau deloc. Bălan, cu experiența lui, rămăsese ultima șansă a satului. O știa. O știau toți.
A murit noaptea, între sâmbătă și duminică, liniștit, acasă, în căsuța de lângă dispensar pe care i-o dăduse primăria pe la sfârșitul anilor '90. Ionela venise dis-de-dimineață să-i aducă gazeta locală, la care el era abonat de zeci de ani. A bătut. Nimeni. A chemat vecinul, moș Petrache. Au forțat ușa. Bălan era întins pe spate, cu pătura trasă până la bărbie, mâinile deasupra ei, liniștit. Pe noptieră, o carte deschisă — "Însemnările unui tânăr medic" — și ochelarii peste pagină.
Au chemat poliția de la Focșani. Au venit după două ore, au constatat, au scris procesul-verbal: moarte naturală. Trupul a fost dus la morga județeană.
Marți l-au înmormântat. Venise lumea din toate cele trei sate, plus cătunul, plus oameni din alte comune care aflaseră. Era și o femeie din oraș, pe care nimeni n-o recunoscuse — Corina, fosta lui logodnică, acum trecută de șaptezeci de ani. A stat tăcută lângă sicriu, n-a plâns, apoi a urcat în microbuz și a plecat. N-a mai văzut-o nimeni.
Slujba s-a ținut la căminul cultural, singurul spațiu suficient de mare. Sicriul pe scenă, scaunele scârțâind în sală, oamenii înghesuiți pe la pereți, în uși, pe pervazuri. Bunica Veronica a adus colaci. Ionela plângea întruna. Moș Gheorghiță din cătun stătea lângă sicriu, cu căciula în mâini.
— Pe Floarea mea a salvat-o de două ori. Îi rămân dator toată viața.
Veneau unul câte unul, își aminteau. Învățătoarea din Pietrele, doamna Antonescu, a povestit cum, într-o primăvară cu noroaie, Bălan a mers pe jos zece kilometri la fiul ei, care avea febră de patruzeci de grade, pentru că mașina rămăsese înțepenită. A ajuns ud până la piele, dar l-a salvat pe copil. Tractoristul Costel și-a amintit cum l-a trecut pe Bălan noaptea peste râu, cu tractorul, la un bătrân muribund, când gheața era încă subțire. Au ajuns la timp; bătrânul a mai trăit cinci ani și tot spunea că doctorul l-a scos din morți.
O femeie tânără, Diana, venită special de la Iași, a povestit cum, copil fiind, a căzut din leagăn și și-a spart genunchiul. Bălan i-a dezinfectat rana în timp ce ea urla. I-a dat o bomboană și i-a zis: "Nu mai plânge, până la nuntă se vindecă." Ea a răspuns printre lacrimi: "N-o să am nuntă niciodată!" El a zâmbit: "O să ai, n-ai de ales." Nunta a avut loc acum patru ani. Bălan n-a fost invitat, dar ea nu l-a uitat niciodată.
Au coborât sicriul. Cineva a rostit câteva cuvinte, s-a aruncat pământ, s-a bătut o cruce simplă de lemn, cu o tăbliță: "Dr. Anton Rareș Bălan, medic de sat."
Ce n-a văzut nimeni la cimitir a fost hârtia din buzunarul cămășii cu care fusese îmbrăcat — o cerere, scrisă și semnată de mână cu zece zile înainte de moarte, pe care Ionela o găsise printre lucrurile lui și o dusese personal la primărie chiar în ziua înmormântării, cu dosarul strâns la piept ca pe un copil.
Bălan cerea ca dispensarul, casa în care locuise și terenul din jur — moștenite oficial de la stat prin contractul din '98, dar plătite din buzunarul lui timp de treizeci de ani, la fiecare reparație, la fiecare rând de geamuri — să treacă în folosința comunității, nu a nepotului său din Focșani, singurul rudă în viață, care nu-l vizitase niciodată și pe care Bălan nu-l văzuse de cincisprezece ani.
Nepotul, Vlăduț, aflase de moarte abia luni seara, de la un vecin din Focșani care citise anunțul de deces la primărie. Nu venise la înmormântare — avea, spunea el, o "chestiune urgentă" la firma unde lucra. A apărut miercuri dimineață, cu o mașină nouă, un BMW gri, parcat strâmb în fața primăriei, și un avocat adus special.
— Sunt singura rudă în viață, a spus el în biroul primarului, cu vocea unui om obișnuit să câștige. Casa și terenul îmi revin de drept.
Primarul, un bărbat scund pe nume Dorel Micu, i-a întins dosarul pe care i-l dusese Ionela.
— Unchiul dumneavoastră a lăsat asta.
Vlăduț a citit-o repede, cu buzele strânse. A pufnit.
— O hârtie mâzgălită de un bătrân bolnav n-are nicio valoare legală.
— Are, i-a răspuns avocatul primăriei, o femeie tânără cu ochelari, pe nume Adriana Frunză, care asistase de la bun început la discuție. E o declarație de voință notarială, autentificată acum zece zile la biroul notarial din Focșani. Am verificat deja registrul.
Vlăduț a tăcut o clipă, apoi a ridicat vocea.
— O să contest în instanță. Casa aia valorează cel puțin patruzeci de mii de euro cu tot terenul. Nu renunț la moștenire pentru un dispensar de rahat.
Ionela, care stătea lângă ușă cu ochii roșii de plâns, a intervenit fără să se gândească de două ori.
— Dumneata n-ai pus piciorul acolo cincisprezece ani. Unchiul dumitale a murit cu ochelarii pe o carte, singur, pentru că a ales să rămână aici pentru oameni pe care nu-i cunoști. Casa aia n-a fost niciodată a dumitale.
Vlăduț s-a răstit la ea, dar avocata a ridicat mâna, calmă.
— Declarația e valabilă. Puteți contesta, e dreptul dumneavoastră, dar procedura va dura cel puțin un an, iar șansele să câștigați împotriva unui act notarial clar redactat sunt aproape nule. Vă recomand să vă gândiți dacă merită efortul.
A tăcut, s-a uitat pe geam la BMW-ul parcat strâmb, apoi a strâns dosarul de pe masă și a ieșit fără o vorbă. N-a mai contestat nimic. Peste trei săptămâni, primăria din Corbeni a semnat actul de trecere a imobilului în patrimoniul comunei, cu destinație de cabinet medical.
Toamna aceluiași an a venit un tânăr medic, Mihai Cocoș, proaspăt rezident, trimis prin programul de rezidențiat rural. A intrat în casa lui Bălan, a găsit cartea lui Bulgakov tot pe noptieră, cu ochelarii deasupra paginii, exact unde-i lăsase Ionela. N-a mutat-o de-acolo. A pus-o pe un raft, la vedere, lângă tensiometrul vechi al lui Bălan, pe care l-a păstrat funcțional lângă cel nou.
Pe ușa dispensarului atârnă și acum tăblița de lemn cu numele lui, pusă acolo de sătenii din Corbeni în ziua în care s-a semnat actul: "Dr. Anton Rareș Bălan — aici a slujit patruzeci și nouă de ani." Ionela trece pe-acolo aproape zilnic, cu sacoșa de la poștă, și, când n-o vede nimeni, mai lasă câte o gazetă pe pervazul ferestrei, deși știe bine că n-are cine s-o mai citească.
