Elena Toma, patruzeci și unu de ani, contabilă. În fiecare dimineață la șapte și douăzeci intra pe parcarea din fața clădirii de pe strada Plaiului din Cluj-Napoca. Dacia ei Logan de culoarea „gri ceață” o parca în capătul cel mai îndepărtat, lângă gardul de beton. Acolo dormea un câine cu urechea ruptă și mirosea a pământ ud. De acolo până la ușă erau doisprezece metri. Ea mergea pe jos, pe lângă locurile goale, pe lângă ușa de sticlă cu autocolantul „Trageți”. Nu pentru că-i plăcea mersul. Ci pentru că știa: la opt și patruzeci venea Victor, iar cu el soția lui, pe care o ducea la dializă. El trebuia să fie cât mai aproape de intrare.
Nimeni nu observa. Timp de trei ani, nimeni n-a întrebat: „Elena, de ce parchezi așa departe?” Ea nu aștepta mulțumiri. Pur și simplu făcea asta.
Biroul era la etajul doi. Înăuntru mirosea a cafea de la automatul de doi lei și a cerneală ieftină de tipografie. Pe coridor atârna un afiș: „Economia nu înseamnă zgârcenie, ci respect pentru banii tăi”. Elena trecea pe lângă el în fiecare zi și zâmbea ușor.
Într-o dimineață din octombrie, când aerul mirosea a frunze ude și a fum, a coborât din mașină și a văzut-o la geamul etajului doi pe doamna Munteanu, șefa contabilității. Beța cafea dintr-o ceașcă albă și se uita în jos. Elena a ridicat mâna să salute. Doamna Munteanu n-a răspuns, doar a dat drumul la jaluzele.
Două zile mai târziu, la ședință, șefa a spus tare, în fața tuturor:
— Elena, ai probleme cu ambiția? Parchezi mereu în fund, ca și cum ai fi musafiră. Poate nici postul nu-ți trebuie.
Elena a simțit cum i se răcesc vârfurile degetelor. A strâns pixul pe care-l ținea, până a crăpat în două. Pixul era albastru, cumpărat de la chioșc, un leu și jumătate. Pocnetul a fost slab, dar ea l-a auzit.
— Pur și simplu nu mă grăbesc, a răspuns.
— Exact. Nu te grăbești. Înseamnă că nu te interesează cariera.
În sală s-a râs. Elena s-a uitat în caietul ei, unde scrisese: „Prelungire contract client Toma, factura nr. 463”. Ea însăși era Toma. Clientul, la fel. Parcă era o ironie.
După ședință, a ieșit pe coridor. Colega Maria, treizeci și doi de ani, a prins-o din urmă:
— Nu-i da atenție. Caută nod în papură.
— Știu, a spus Elena.
— Dar serios, de ce nu parchezi mai aproape? Tu vii prima.
Elena a ridicat din umeri. Nu i-a explicat despre Victor și soția lui. Nu pentru că i-ar fi fost rușine. Doar că nu voia să sune a eroism.
A trecut o lună. S-a deschis postul de contabil șef. Elena era candidatul evident: vechime, certificate, zero greșeli. Și-a depus dosarul din prima zi. Doamna Munteanu a chemat-o în birou.
— Am decis să dăm șansa unui tânăr, a spus ea, uitându-se în monitor. Entuziasmul contează mai mult decât vechimea.
Elena știa că acel „tânăr” era Daniil, douăzeci și opt de ani, nepotul prietenei șefei. El parca în fiecare dimineață la un metru de ușă, lăsa mașina să blocheze ieșirea și o lingușea pe doamna Munteanu: „Azi arătați ca un director”.
Ea nu s-a certat. A luat bon de ordine de la secretară și s-a întors la birou. A deschis site-ul ANAF, dar degetele au format singure numărul companiei care administra parcarea.
— Alo, vreau să prelungesc închirierea locului 17 pe un an înainte. Da, cel de lângă ușă.
A plătit 3.600 de lei din economiile ei. Patru salarii. În câmpul „beneficiar” a trecut: „Victor Alexandru Petrescu”. Apoi a imprimat chitanța, cererea de demisie și le-a pus într-un dosar alb.
Cu o zi înainte de ultima zi de lucru, n-a mers la serviciu. A stat acasă, în apartamentul de pe Bulevardul 21 Decembrie. S-a uitat la tavan, a numărat fisurile. În bucătărie picura un robinet — o dată la nouă secunde. Nu l-a închis, pentru că sunetul ăla îi alunga gândurile.
În ultima zi, a venit nu la șapte și douăzeci, ci la opt și cincizeci. Intenționat. Victor tocmai își ajuta soția să coboare din mașină chiar lângă ușă. Elena a scos dosarul din portbagaj, s-a apropiat.
— Ce e asta? a întrebat Victor, ținându-și soția de braț.
— Acum ai loc lângă ușă. Pentru un an înainte. Am plătit eu.
Victor a deschis dosarul. A văzut chitanța. Buzele i s-au strâns. A vrut să spună ceva, dar Elena deja se îndrepta spre intrare.
În biroul doamnei Munteanu, Elena a pus cererea pe masă. Șefa a ridicat sprânceana, a deschis dosarul.
— Demisionezi? Și ce-i chitanța asta?
— Am plătit pentru locul 17, pe un an înainte. Pentru Victor. Acum nu va mai întârzia și nu se va mai lupta cu Daniil pentru parcare.
Doamna Munteanu s-a uitat la cifre: 3.600 de lei. Și-a scos ochelarii, i-a șters cu poala sacoului. Apoi a ridicat ochii.
— Ai cheltuit atâția bani pe o parcare pentru altul? Ești nebună?
— Nu. Doar am încetat să plătesc pentru confortul dumneavoastră.
Elena și-a luat geanta. Înăuntru erau doar un cablu de telefon și legitimația de parcare. A pus legitimația pe masă, peste cerere. Apoi a ieșit.
Ușa de sticlă cu autocolantul „Trageți” s-a închis în spatele ei cu un pocnet ușor.
Victor încă stătea afară. Se uita la hârtie, apoi la Elena, care se urca în Dacia ei Logan. A pornit motorul, a ieșit din parcare, a ocolit o baltă de lângă poartă. Câinele cu urechea ruptă a ridicat capul, s-a culcat din nou.
Elena a plecat. În oglinda retrovizoare a văzut-o pe doamna Munteanu ieșind pe trepte cu dosarul alb în mână, strigând ceva. Dar ea nu s-a oprit. La semafor, se făcuse verde.
