Fotografia stătea de treizeci de ani în același loc, sprijinită de rama oglinzii din dormitor: patru femei în rochii de vară, la o terasă din Constanța, râzând spre un fotograf pe care Elena nu-l mai ținea minte. Ea era cea din mijloc, cu mâna pe umărul Sofiei. În fiecare dimineață, în timp ce își punea cerceii, arunca o privire acelei veri din 1958 și simțea că ceva din ea rămăsese acolo, la masa aceea de la mare.
Sofia murise cu două luni în urmă, în august. La înmormântare, fiica ei, Corina, o luase pe Elena deoparte și îi întinsese un plic gălbui, legat cu sfoară de bucătărie.
— Mama a zis să-l ai doar tu. A zis că o să înțelegi.
Elena nu deschisese plicul în ziua aceea. Îl pusese în sertarul de la noptieră, sub cutia cu ace de siguranță, și încercase să nu se mai gândească la el. Dar noaptea, când Radu sforăia liniștit alături, mâna ei tot cobora spre sertar, ca și cum plicul ar fi avut o greutate proprie, care o trăgea în jos.
Într-o seară de octombrie, cu vântul bătând în geamuri și fiul ei plecat de trei zile înapoi la facultate în Cluj, Elena luă foarfeca de croitorie de pe măsuța de călcat și tăie sfoara.
Înăuntru erau trei scrisori vechi, cu scris de mână apăsat, și o fotografie mai mică, decupată cu grijă din alta mai mare — o fotografie pe care Elena nu o mai văzuse niciodată. În ea, Sofia stătea lipită de un bărbat tânăr, cu părul dat pe spate și un zâmbet larg. Nu era soțul Sofiei. Elena îl recunoscu imediat, deși nu-l mai văzuse de aproape șaizeci și șapte de ani: era Mihai, logodnicul ei din tinerețe, cel care plecase în Franța în primăvara lui 1959 și nu se mai întorsese niciodată, lăsând-o cu o scrisoare de rămas-bun și o promisiune ruptă.
Degetele ei desfăcură prima scrisoare cu grijă, ca și cum hârtia s-ar fi putut sfărâma. Data din colț îi tăie respirația: martie 1959, cu o lună înainte ca Mihai să dispară din viața ei.
„Sofia, nu mai pot continua așa. Elena bănuiește ceva, o văd în ochii ei când vorbim despre nuntă. Trebuie să-i spun adevărul sau să plec. Tu ce crezi că ar trebui să fac?"
A doua scrisoare, scrisă de mâna Sofiei — o ciornă, poate, sau o copie păstrată — spunea altceva:
„Nu-i spune nimic. Pleacă. Eu am grijă de ea. O să fie bine, o să treacă peste asta, e puternică. Dar dacă rămâi, o distrugi de tot, iar eu nu pot să te privesc distrugând-o pe cea mai bună prietenă a mea. Pleacă, Mihai. Te rog."
Elena rămase cu hârtia în poală mult timp, ascultând ceasul din hol bătând ora unsprezece, apoi jumătate de noapte. Nu plânse. Stomacul i se strânsese ca înaintea unui examen, iar palmele îi transpiraseră pe marginea hârtiei îngălbenite. Sofia — cea care îi ținuse mâna la maternitatea din Panduri când născuse, cea care îi împrumutase o mie de lei pentru chiria din '82, cea care o sunase în fiecare duminică, la ora nouă fix, timp de peste patruzeci de ani — știuse tot timpul. Și alesese să tacă, nu ca să o rănească, ci, aparent, ca să o salveze.
A treia scrisoare era mai scurtă, scrisă mult mai târziu — hârtia era diferită, cerneala mai deschisă la culoare, ca și cum ar fi fost scrisă cu alt stilou. Data: 2018.
„Elena, dacă citești vreodată asta, înseamnă că am murit și Corina ți-a dat plicul, așa cum i-am cerut. Nu știu dacă am făcut bine. Uneori mă gândesc că ar fi trebuit să te las să afli atunci, când erai tânără și puteai să te reconstruiești. Alteori cred că ți-am dat exact viața pe care meritai s-o ai — cu Radu, cu copiii voștri, cu toată bucuria aia pe care n-ai fi avut-o dacă rămâneai să-l aștepți pe un om care nu se mai întorcea. N-am să știu niciodată dacă am greșit. Iartă-mă sau nu. Te-am iubit oricum, în tot acest timp, mai mult decât am putut vreodată să-ți spun."
Elena puse scrisorile la loc în plic, una câte una, cu aceeași grijă cu care le scosese. Se ridică, deschise fereastra, deși vântul de octombrie umplu imediat camera cu miros de frunze arse din curțile vecinilor. Rămase acolo, cu plicul strâns la piept, uitându-se la strada pustie unde felinarele tocmai se aprindeau, unul câte unul, pe toată lungimea blocurilor.
Dimineața următoare, în timp ce își punea cerceii în fața aceleiași oglinzi, ochii îi căzură din nou pe fotografia de la Constanța. Sofia râdea acolo, tânără și neștiutoare de povara pe care avea să o care în tăcere timp de aproape șaizeci de ani. Elena întinse mâna și întoarse fotografia cu fața la perete, așa cum n-o mai făcuse niciodată de când rama aceea de lemn stătea acolo.
Din bucătărie se auzi zgomotul filtrului de cafea și vocea lui Radu, care o întreba dacă mai sunt biscuiți în dulap. Ea închise sertarul noptierei peste plic, își puse și al doilea cercel și coborî.
Radu turnase deja cafeaua în cele două căni ciobite pe care refuzau amândoi să le arunce de treizeci de ani. Îi întinse una Elenei, fără să se uite la ea, ocupat să caute telecomanda printre ziare.
— Ai dormit prost, spuse el, nu ca o întrebare.
— Puțin, zise ea și luă cana cu amândouă mâinile, simțind căldura ei prin porțelan.
Se așeză la masă, lângă el, și rămase așa, în bucătăria mică ce mirosea a cafea Jacobs și a pâine prăjită arsă puțin la un colț.
