—Te-ai îngrășat, Mărioara. Și nici măcar nu te mai aranjezi.
Costel avea geanta de piele lângă ușa dormitorului, aceeași pe care ea i-o cumpărase de ziua lui de patruzeci de ani, plătită în rate de la un magazin din Unirea. Lucra ca șef de operațiuni la un depozit din zona Progresu, mereu cu cămașa călcată și cu ceasul care strălucea mai tare decât ochii lui.
—Nu mă mai aranjez? Mărioara ținea o cană cu cafea rece, încă îmbrăcată cu halatul peste pijama. De șaisprezece ani preda la clasele mici, la o școală din Rahova, și săptămâna aceea trebuia să încheie situația la patruzeci de elevi. Doisprezece ani împreună, Costel. M-am îngrășat pentru că dorm patru ore, corectând caiete. Dar credeam că suntem o echipă.
—O echipă are nevoie de scânteie, Mări. Iar tu ai stins-o pe a ta. Alina e altfel. Cu ea respir.
Ușa s-a închis. Nu trântit, doar un declic, dar a fost destul ca ceva înăuntrul ei să se crape.
Prima care a scos-o din amorțeală a fost tanti Veta, femeia care de douăzeci de ani mătura trotuarul din fața blocului de pe strada Drumul Taberei. Mărioara venea de la școală târșâindu-și picioarele când vecina, cu vesta ei portocalie fluorescentă de la asociație, a oprit-o cu mătura ridicată.
—Fetițo, ce mutră-i asta? Parcă ai fi o gutuie uitată în frigider.
—Costel a plecat, tanti Veta. Zice că m-am îngrășat. Că m-am neglijat.
Femeia a scuipat spre coșul de gunoi cu precizia unui lunetist.
—Ăla se crede Smiley și are burtă de focă. Ascultă-mă bine, nu te lăsa doborâtă. Du-te la policlinica din Ferentari, întreabă de doctorul Enescu. Băiat bun, moldovean, se pricepe. Stresul ți-a dat corpul peste cap, nu mâncarea.
La cabinet mirosea a alcool sanitar și Doctor Mom. Doctorul Enescu, un bărbat de vreo patruzeci de ani cu cearcăne permanente, i-a luat tensiunea și a notat ceva în fișă înainte s-o privească.
—Cortizol la maxim, doamnă Mărioara. Stres cronic. Soțul a plecat? E o binecuvântare deghizată. Acum contează să vă îngrijiți inima, la propriu și la figurat.
Asistenta ei, Camelia, o femeie cu coc înalt și ojă roșu aprins, a intrat cu un dosar.
—Domn' doctor, la cabinetul trei tot așteaptă… Vai, Mărioara! Da' de ce faci mutra asta de Vinerea Mare? Uite, știu de bărbatu-tău. Verișoara mea lucrează la depozitul ăla, la contabilitate. Zice că umblă cu una, Alina, de la marketing, cu buzele alea ca înțepate de albine și tocuri de vreo cincisprezece centimetri. Aia nu ține mult, fetițo. Și ca să nu treci singură prin asta, te trimit la Rodica.
Rodica, contabilă la asociația de proprietari și cea mai bună prietenă a Cameliei încă din liceu, a preluat cazul cu precizia unui bilanț contabil. Sâmbătă a venit cu o plasă de banane, țelină și un carnețel legat în piele.
—Hai să-ți echilibrăm viața ca pe un bilanț, vecino. Bărbatul era un pasiv. Mânca mult, cerea atenție, zero dividende, doar cheltuieli de curățătorie. Se trece ca pierdere și se șterge din evidență. Acum activele: ești tânără, deșteaptă, ai apartamentul plătit. E timpul să investești în tine.
Lunile următoare s-au organizat singure, de parcă tot cartierul ar fi hotărât s-o susțină fără să-i ceară voie. Tanti Veta bătea în geamul ei de la parter la șase și jumătate dimineața: "Mărioara, la alergat! Am măturat toată strada, n-ai scuză." Și Mărioara alerga, stângace la început, jenată de trening-ul ei vechi, până când a încetat să-i mai pese cine o vede.
Doctorul Enescu îi prescria vitamine și îi verifica analizele în fiecare lună. Camelia o chema duminica la un "masaj anti-deochi" care începea cu gemete și se termina cu Mărioara observând cum i se fermifică pielea. Rodica i-a rescris toată cămara: nici o gogoașă de la bufetul cancelariei, doar proteine și fibre, "mai bine calculat decât impozitul pe clădire".
După patru luni, Mărioara nu mai era aceeași. Nu s-a transformat într-o vedetă de Instagram. A devenit cineva viu. I s-au conturat pomeții, i-a revenit strălucirea de învățătoare care discută cărți cu copiii de nouă ani. Fără reproșurile constante ale lui Costel, fără al lui "trebuie să fii la înălțimea funcției mele", respira altfel. Elevii ei au început să observe: "Doamna învățătoare arată mai tânără și nu ne mai ceartă atât."
Între timp, într-un bloc nou din Pipera, unde Costel închiriase un apartament pentru muza lui, povestea se dezumfla repede. Alina era perfectă, da: fațete albe imaculat, gene false, manichiură de salon scump, corp care n-a gustat niciodată o felie de pâine. Dar perfecțiunea asta costa scump, iar în casă nu se găsea nicio lingură curată.
—Alina, ce avem de mic dejun? Costel a intrat în bucătărie frecându-se la ochi. Aragazul era imaculat pentru că nimeni nu-l folosise de săptămâni.
—Am comandat un smoothie detox cu țelină și spirulină, vine curierul într-o oră, a spus ea fără să ridice privirea din telefon, înfășurată în halat de mătase, cu două ore de machiaj deja pe față.
—Smoothie? Eu voiam ouă… sau o mămăliguță, cum făcea Mărioara.
—Costel! Alina a făcut o mutră supărată. Alea sunt carbohidrați și cancerigeni. Vrei să fac celulită? Și apropo, mi-ai promis banii pentru cursul de drenaj limfatic. Și diseară ieșim în oraș, am rezervat deja masă.
Costel a oftat. Salariul lui de șef, care părea suficient când locuia cu Mărioara, se topea acum ca zăpada în martie. Alina nu știa și nici nu voia să învețe să gătească. Nu știa să folosească mașina de spălat pentru că toate hainele ei necesitau "curățătorie specială". Apartamentul era un haos de cutii de la comenzi și pungi de la magazine scumpe.
Cel mai rău era că Alinei îi păsa puțin de Costel. Când a venit acasă palid într-o zi, cu o durere de cap din cauza unei probleme la depozit, ea nici nu s-a întors să se uite la el.
—Vai, nu mă contamina cu energia ta negativă. Mi se strică aura. Am nevoie de bani să-mi retușez buzele.
Așezat pe canapea, privind-o pe femeia aceea perfectă și artificială, Costel și-a amintit de Mărioara cu o claritate care durea. Cum îi punea palma rece pe frunte când avea febră. Cum îi pregătea supă de pui când răcea. Cum râdeau împreună citind compunerile absurde ale elevilor ei. "Te-ai îngrășat și nici măcar nu te mai aranjezi", și-a amintit propriile cuvinte, și a simțit o rușine rece în piept. Mărioara era doar obosită. Obosită să care casa, munca și pe el, un egoist cu cravată de mătase.
Au trecut șase luni. Era o seară de mai, călduță, cu miros de pizza de la colț amestecat cu aerul care venea dinspre Parcul Drumul Taberei. Mărioara se întorcea de la teatru cu Rodica și doctorul Enescu, care se dovedise văduv de trei ani și o curta discret de câteva luni: o aștepta după școală, îi aducea buchete de flori de la floreria din colț.
Râdeau în fața blocului când o umbră s-a desprins dintre copaci.
Costel arăta dărâmat. Cămașa șifonată — Alina îi trimitea hainele la o curățătorie ieftină ca să economisească pentru cremele ei — cearcăne cenușii, riduri noi pe frunte.
—Mărioara…, a spus el cu voce joasă.
Rodica și-a bombat pieptul, gata să-și apere prietena ca pe o declarație fiscală, dar doctorul Enescu i-a atins brațul cu blândețe: "Hai, Rodica, lasă-i să vorbească."
Mărioara a rămas lângă bancă. Tanti Veta, care urmărea scena de la geamul ei de la parter, a strâns coada măturii cu amândouă mâinile.
—Bună, Costel, a spus Mărioara, calmă. Purta un palton mulat pe corp, tuns nou, un parfum ușor de primăvară. Arăta spectaculos, nu artificial, ci real, cu siguranța pe care ți-o dă doar somnul bun și mâncarea sănătoasă.
Costel nu-și putea lua ochii de la ea.
—Mărioara… te-ai schimbat. Ești frumoasă.
—Mulțumesc. Am început să dorm cât trebuie și să mănânc sănătos. Am scos din viața mea ce era toxic.
—Mări, am fost un idiot, a făcut un pas, întinzând mâinile. Am făcut o greșeală teribilă. Alina… n-are nimic înăuntru. Nici suflet, nici căldură. Am înțeles totul acum. Vreau să mă întorc. Să luăm totul de la capăt. Îți cumpăr inelul pe care-l vrei, mergem la Mamaia… Te iubesc, Mări.
Ea l-a privit. Cândva cuvintele astea ar fi topit-o. Acum a căutat în ea și a găsit doar o milă ușoară, aproape imperceptibilă.
—Uite, Costel, a spus ea ferm dar fără să ridice tonul. Ai plecat pentru că ai decis că "nu mă mai aranjez". Prețuiai doar coaja, cea care s-a stins puțin de oboseală. Dar frumusețea adevărată stă în oamenii din jur.
A arătat spre ferestrele blocului.
—În geamul acela stă tanti Veta, care mă scotea la alergat în fiecare dimineață. La policlinica aia lucrează doctorul Enescu, care mi-a îngrijit sănătatea când eu nici nu știam că o neglijasem. Camelia mi-a redat puterile, iar Rodica m-a învățat să mă iubesc din nou. Sunt oameni obișnuiți, Costel. Ei țin cartierul ăsta în picioare. Și m-au iubit obosită, cu kilograme în plus, cu ochii umflați de plâns. "Dragostea" ta depindea de mărimea pantalonilor mei.
—Dar mi-am dat seama de greșeală!
—Ți-ai dat seama pentru că nu-ți mai era comodă viața de acum, a tăiat-o ea scurt. Iartă-mă, Costel. Trenul ăla a plecat deja. Și nu mai e loc pentru șefi de depozit.
S-a întors spre intrarea blocului.
—Mărioara!
Drumul i l-a tăiat tanti Veta, materializată din umbră cu mătura pregătită.
—Du-te încolo, șefule de doi bani. Du-te și cicălește-ți păpușa de plastic înainte să ți-o actualizez eu cu coada măturii.
Costel a rămas o clipă cu privirea în pământ, apoi a pornit încet spre mașina lui, un Logan care nu mai strălucea ca altădată. Pierduse mai mult decât o soție. Schimbase o lume caldă și adevărată pe un ambalaj de revistă.
La etajul patru, lumina din bucătărie era încă aprinsă. A doua zi Mărioara a semnat actele de divorț la un birou de avocatură din Cotroceni și a lăsat scris că apartamentul — pe numele amândurora din 2014 — rămânea în întregime al ei, în schimbul renunțării la orice pretenție asupra pensiei private a lui Costel. Și-a schimbat yala chiar în după-amiaza aceea, un Yale nou cumpărat de la un magazin de bricolaj din Drumul Taberei, două sute nouăzeci de lei cu TVA inclus.
În seara aceea, cu dosarul acordului încă pe masă, Mărioara, Rodica și doctorul Enescu beau ceai de ghimbir și râdeau planificând weekendul. Afară, tanti Veta mătura sub felinar, fredonând ceva ce nimeni nu recunoștea, iar câinele vecinului de la etajul doi lătra la o pisică plecată de mult.
