Radu are șaizeci și doi de ani și, în fiecare seară, când se așază pe balconul apartamentului din Cotroceni, își aprinde o țigară și privește blocurile din fața lui, cu antenele lor de televizor ruginite, ca niște schelete de fier ridicate spre cer.
A ieșit la pensie acum trei ani, de la firma de proiectare unde a lucrat aproape treizeci de ani. Acum are timp. Poate prea mult timp.
Nepotul lui, Vlad, de nouă ani, vine în vizită sâmbătă cu tableta lipită de palme, cu căștile în urechi, și abia ridică privirea când Radu îi pune pe masă un pahar de sirop de zmeură.
— Vrei să mergem la Herăstrău, să ne dăm cu bicicleta? îl întreabă bunicul.
— Acum joc, bunicule. Mai am doar două niveluri.
Radu se așază lângă el, în fotoliul vechi de piele crăpată, moștenit de la socrul lui, și tace o vreme. Apoi spune, mai mult pentru sine:
— Când aveam vârsta ta, băiete, ne jucam de-a v-ați ascunselea în curtea blocului până ne striga mama de la fereastră.
Vlad nu răspunde. Degetele lui se mișcă rapid pe ecran.
Povestea asta a început, de fapt, cu mult timp în urmă, într-un oraș de provincie — Bârlad —, unde Radu s-a născut în 1963, al treilea copil dintr-o familie de patru. Tatăl lui lucra la o fabrică de utilaj greu, mama era învățătoare. Aveau un aparat de radio Selena, cu lampă, pe care îl ascultau seara, toată familia adunată în jurul mesei din bucătărie, așteptând emisiunea cu muzică ușoară de sâmbătă seara.
Copilăria lui Radu a mirosit a pâine caldă de la brutăria de la colț, a gudron topit pe asfaltul înfierbântat de vară și a iarbă udă după ploaie, când alerga desculț prin curtea comună cu ceilalți copii din scară. Se jucau șotron cu cretă pe trotuar, „țară-țară vrem ostași", fotbal cu o minge de cârpe legată cu sfoară, între două ghiozdane puse jos drept porți.
Avea un prieten, Costel, cu care își construia „cabane" din scânduri furate de pe șantierul din vecini. Se cățărau în castanul din curte, își împărțeau o pâine cu marmeladă și își jurau prietenie eternă, cu degetele încrucișate, ca într-un ritual sfânt. Într-o vară, cu o lună înainte să plece cu tatăl lui la mină, în Valea Jiului, Costel i-a dat lui Radu un caiet cu coperți de mușama, cumpărat din banii strânși de la ziare vândute vecinilor.
— Să scrii aici tot ce construim noi doi, i-a spus. Ca să nu uităm, chiar dacă unul plecăm.
Costel n-a mai plecat doar în vacanța aceea — familia lui s-a mutat de tot, spre toamnă, și cele două familii au ținut legătura vreo doi ani prin scrisori, apoi tot mai rar, apoi deloc. Radu a păstrat caietul, l-a umplut el singur, cu planuri de zmeie și hărți ale cartierului, ca și cum ar fi continuat o discuție cu cineva care nu mai răspundea.
Într-o zi de vară din 1975, când Radu avea doisprezece ani, tatăl lor a adus acasă un mic televizor alb-negru, marca Diamant. Toată scara s-a strâns în sufragerie să vadă. A fost, spune Radu, una dintre cele mai emoționante seri din viața lui — mai emoționantă decât orice notificare de pe telefon de azi.
A crescut, s-a mutat la București să studieze arhitectura, s-a căsătorit cu Ileana, o colegă de facultate, și au avut o fiică, pe Diana — mama lui Vlad. A trăit tranziția: de la mașina de scris Erika la primul calculator adus în birou prin anii '90, de la cartelele telefonice cumpărate de la chioșc la primul telefon mobil, o cărămidă Nokia pe care o purta mândru la centură.
N-a uitat, totuși, gustul limonadei de la aparatele automate de pe stradă, cu paharul de sticlă comun, clătit între clienți cu un jet de apă. N-a uitat înghețata „pe băț" de la chioșcul din colțul parcului Cișmigiu, nici sifonul cu sirop, cumpărat cu banii rămași după ce mama trimitea copiii după pâine.
Diana, fiica lui, are treizeci și opt de ani acum, e contabilă la o firmă din Pipera și, de câțiva ani, între ea și Radu s-a instalat o tăcere ciudată — nu o ceartă, ci o distanță care s-a strecurat fără ca nimeni s-o observe clar.
Totul a pornit, de fapt, de la un accident mărunt: acum două luni, Radu i-a dus lui Vlad, fără să întrebe pe nimeni, o bicicletă veche, recondiționată, de la un magazin second-hand din Berceni. Voia să-l scoată la aer, să-l învețe echilibrul așa cum îl învățase pe el tatăl lui, ținând ghidonul cu o mână și alergând alături.
Diana a găsit bicicleta rezemată de perete, în hol, și a izbucnit:
— Tată, l-ai întrebat pe Vlad dacă vrea bicicletă? A avut program de robotică toată săptămâna, are și taekwondo joi, mai are și tema de matematică pe tabletă, pe platforma aia cu exerciții adaptive. Nu are timp de bicicletă.
— Program? repetă Radu, cu paharul de sirop de zmeură rămas la jumătate în mână. Diana, are nouă ani. Eu la nouă ani eram plecat de acasă de dimineață până seara, cu Costel, prin tot cartierul.
— Alte vremuri, tată. Acum e periculos să-l lași singur pe stradă. Și în plus, dacă nu ține pasul cu tehnologia, rămâne în urmă. Colegii lui știu deja să programeze jocuri simple.
— Și cine îl învață pe Vlad să stea de vorbă cu cineva uitându-se în ochii lui? a întrebat Radu, mai mult retoric, lăsând paharul pe masă cu un zgomot sec.
Diana n-a mai răspuns atunci. A luat tableta din mâna copilului, i-a spus să se pregătească de plecare, și au ieșit, lăsând bicicleta rezemată de perete, cu eticheta de preț încă atârnând de ghidon.
De atunci, vizitele s-au rărit. Radu a simțit, fără să i se spună direct, că e văzut ca „de modă veche" — genul de bunic care nu înțelege lumea de azi, care ține morțiș la lucruri apuse.
Într-o duminică de la mijlocul lui august, Ileana, soția lui Radu, s-a îmbolnăvit brusc — o durere în piept care a speriat-o pe Diana suficient cât să vină cu Vlad la Spitalul Elias, unde a fost dusă mama ei. Au stat pe holul de la Cardiologie ore întregi, sub un neon care pâlpâia intermitent, cu miros de dezinfectant amestecat cu cafea din automat.
Vlad, obosit și speriat, a scos tableta din rucsac, dar bateria era descărcată. A rămas cu ea în mână, neagră, inutilă. Radu, care venise direct de acasă cu un termos de ceai, s-a așezat lângă el pe bancă.
— Bunicule, mi-e frică, a spus copilul, cu o voce subțire.
Radu n-a scos telefonul, n-a căutat un joc să-l distragă. A început să-i povestească, în șoaptă, despre ziua în care fusese și el speriat, la vârsta lui Vlad, când tatăl lui fusese internat cu o pneumonie gravă, iar el stătuse pe scările spitalului din Bârlad, ținând-o de mână pe sora lui mai mică, fără niciun telefon, fără nimic altceva decât prezența unul altuia.
— Și ce ai făcut? a întrebat Vlad, uitându-se, în sfârșit, direct la bunicul lui, nu la un ecran.
— Am numărat plăcile de pe podea. Șaptezeci și trei. Și mi-am promis că, dacă tata se face bine, îi construiesc cel mai frumos zmeu din cartier. Cu un prieten de-al meu, Costel. El mi-a dat caietul în care am desenat planul.
— Și s-a făcut bine tatăl tău?
— S-a făcut. Și zmeul ăla a zburat mai sus decât orice bloc din Bârlad. Costel plecase deja atunci, dar caietul lui a rămas la mine. Îl mai am și acum.
Vlad a zâmbit, iar Radu i-a luat mâna mică între palmele lui aspre, pline de vopsea uscată de la un proiect de renovare din bucătărie, și au rămas așa, tăcuți, până când doctorul a ieșit să le spună că Ileana era stabilă — o criză de tensiune, nimic ireversibil, dar avea nevoie de investigații suplimentare și de câteva zile de spitalizare.
Diana a ieșit din salon plângând de ușurare, iar când l-a văzut pe Vlad ținându-l de mână pe Radu, cu tableta stinsă abandonată pe bancă, ceva s-a schimbat pe fața ei.
A doua zi, Diana a venit singură la apartamentul din Cotroceni, fără Vlad, cu o pungă de croasanți de la brutăria de vizavi și cu ochii umflați de nesomn.
— Tată, cred că am greșit undeva, a spus ea, așezându-se la masa din bucătărie, aceeași masă la care Radu asculta radioul cu părinții lui, cu decenii în urmă. L-am umplut de activități, de ecrane, de programe, ca să fie „pregătit pentru viitor". Dar ieri, la spital, singurul lucru care l-a liniștit ai fost tu. Cu o poveste. Fără nimic altceva.
— Nu spun să renunți la robotică, Diana. Spun doar că are nevoie și de altceva.
Diana și-a frecat degetul mare peste marginea pungii de croasanți, fără s-o deschidă.
— Nu știu dacă pot să schimb tot programul lui. Am și eu emoțiile mele legate de asta — mi-e teamă că, dacă renunț la ritmul ăsta, rămâne în urmă, iar eu n-o să-mi iert-o. Dar poate… poate găsim un loc pentru tine în programul lui. Nu tot timpul. Un loc.
Radu a tăcut o clipă, apoi a scos din bufet caietul vechi, cu coperți de mușama, plin de însemnări făcute de mână — planuri de zmeie, hărți desenate ale cartierului din copilărie, jocuri uitate.
— Nu vreau să-l scot din lumea lui, Diana. Vreau doar să știe că a existat și lumea asta. Că are de unde alege.
Diana a deschis caietul, a răsfoit paginile îngălbenite, a găsit un desen stângaci al unui zmeu roșu cu coadă lungă, semnat „Radu, 8 ani, 1971", și dedesubt, cu alt scris, mai copilăros: „de la Costel, ca să nu uităm".
— Ce-ar fi, a spus ea, dacă în fiecare sâmbătă dimineață Vlad ar veni la tine, fără tabletă? Doar câteva ore. Restul săptămânii rămâne cum e — și dacă văd că nu merge, cu robotica sau cu școala, ne oprim și găsim altceva. Încercăm.
Radu a dat din cap și a strâns caietul la piept.
Sâmbăta următoare, Vlad a sosit la ora zece, cu ghiozdanul gol de orice ecran — Diana insistase, chiar l-a lăsat pe hol, la ea acasă, deliberat. Radu îl aștepta cu două role de sfoară, hârtie colorată și șipci subțiri de lemn, cumpărate special de la un magazin de bricolaj din Drumul Taberei.
Au petrecut toată dimineața construind un zmeu, cu mâinile pline de clei, discutând, greșind, refăcând. La prânz, au mers împreună la Herăstrău, iar Radu i-a arătat lui Vlad cum să alerge cu zmeul contra vântului, ținându-l de mână, exact așa cum îl învățase tatăl lui pe el, cu jumătate de secol în urmă.
Zmeul s-a ridicat, s-a legănat, aproape a căzut, apoi a prins vânt și a urcat drept, deasupra lacului, deasupra plopilor înalți din parc.
— Bunicule, funcționează! a strigat Vlad, alergând cu sfoara întinsă, cu obrajii îmbujorați, cu un râs pe care Radu nu-l mai auzise de mult.
În seara aceea, Diana a venit să-l ia și l-a găsit pe Vlad povestind, cu mâinile în aer, cum zmeul aproape se prinsese într-un copac, cum bunicul lui alergase după el, cum vântul îi dusese amândoi pe malul lacului.
Radu n-a spus nimic despre tabletă, despre programul de robotică sau despre taekwondo. A pus doar caietul cu coperți de mușama pe masă, lângă cheile apartamentului, și i-a spus fiicei lui:
— E al lui acum. Să continue el planurile pe care le-am lăsat neterminate. Pe ale mele și pe ale lui Costel.
Diana l-a luat pe Vlad de mână, iar copilul a luat caietul sub braț, ținându-l strâns, ca pe o comoară, în timp ce ieșeau din apartament, lăsând în urmă mirosul de clei uscat și de hârtie colorată.
Radu a rămas singur pe balcon, cu țigara stinsă între degete, privind spre fereastra bucătăriei unde, cu multe decenii în urmă, mama lui obișnuia să strige în curte că se face seară și e timpul să intre acasă.
