Sunt Andrei Vasilescu, am treizeci și șapte de ani, lucrez la o firmă de logistică din Craiova și, dacă mă întrebați ce fel de om sunt, o să vă spun sincer: unul care nu prea știe să vorbească despre ce face. Nu m-a învățat nimeni asta. Tata a murit când aveam douăzeci și nouă de ani, iar de-atunci am rămas doar eu și mama, Corina Vasilescu, într-un apartament din Bănie unde am crescut și eu.
Duminica era a ei. De la ora unsprezece mă aștepta cu sarmale sau cu o friptură la cuptor, cu covrigi calzi de la brutăria de la colț, iar eu veneam cu Dacia mea gri și cu o pungă în care băgam mereu ceva — un croissant de la cofetăria pe care o ştia ea, o cutie de pastile pentru genunchi, un halat nou. Stăteam trei ore la masa aia mică din bucătărie, mâncam, vorbeam despre mașină, despre muncă, despre nimic. Erau orele mele preferate din toată săptămâna, deşi nu i-am spus asta niciodată direct.
Acum aproape două luni am renunțat la duminici. Nu i-am explicat de ce. I-am zis „am treabă, mamă", apoi „m-am încurcat, iartă-mă", apoi doar un mesaj seara: „Ești bine?" Nimic mai mult. Şi ştiam că o rănesc, dar nu găseam cuvintele să-i spun adevărul, pentru că adevărul nu era al meu — era al lui Costel.
Costel e prietenul meu din clasa întâi, de pe strada Amaradia, unde am crescut împreună dând cu mingea până seara. E electrician, s-a angajat pe un șantier în Norvegia, muncă de doi ani, bani pentru un apartament, are o fetiță de un an și o soție care abia a intrat în concediul de creștere. Cu o săptămână înainte să plece, l-am găsit fumând pe scara blocului, la ora unu noaptea, cu telefonul în mână și fața unui om care nu doarme de trei zile.
— Ce mă fac cu mama, Andrei? E singură, are optzeci și doi de ani, abia se ține pe picioare. N-am cu cine s-o las.
Doamna Florica, mama lui, locuiește singură într-un bloc din Craiovița Nouă. Am zis fără să mă gândesc prea mult:
— Du-te liniștit. Duminicile sunt ale mele, mă ocup eu de ea.
Şi de-atunci mă duc. În fiecare duminică, cu Dacia, îi duc alimente de la piața din Valea Roșie, îi repar robinetul care picură, o duc la Spitalul Județean pentru controlul de la cardiolog, stăm la un ceai și-i ascult poveștile despre satul ei de lângă Balș. E o femeie fragilă, cu vene groase pe dosul palmelor, care se scuză de fiecare dată că-mi ia din timp, deşi eu nu simt asta ca pe o pierdere.
N-am spus nimănui. Nici Elenei, soția mea, nu i-am povestit în detaliu — știa doar că „mă duc pe la o vecină bătrână, prietenul lui Costel". Nu pentru că aş fi vrut să ascund ceva de ea, ci pentru că mi se pare că, din clipa în care spui cu voce tare ce faci bun, fapta se strică puţin, devine spectacol. Costel are problema lui, e treaba lui, nu e o poveste pe care s-o duc eu prin familie ca să par un om bun.
Numai că tăcerea asta a costat-o pe mama. Am aflat abia sâmbătă, când Elena a venit acasă albă la față și mi-a spus ce-a pățit mama într-o marţi, la Policlinica Veche, unde se dusese să-şi prelungească rețeta.
Se pare că mama s-a așezat lângă doamna Florica în sala de așteptare, i-a oferit ajutor, iar bătrâna, fericită, i-a povestit despre „Andrei, prietenul lui Sașa" — aşa îi spune ea, cu accentul ei moldovenesc — care vine în fiecare duminică s-o ajute. Şi mama a înţeles, acolo, pe scaunul acela de plastic din holul policlinicii care miroase a dezinfectant şi a cafea de la automat, că fiul ei nu o abandonase pentru nevastă-sa. Că o abandonase, de fapt, pentru o bătrână străină pe care n-o cunoștea nimeni din familie.
Elena mi-a povestit tot, cu ochii în lacrimi, cum mama a plâns acolo, în picioare, lângă ghişeul cu numere, cum s-a ruşinat că a crezut vreme de şase duminici că nora ei o îndepărtează de mine. Şase duminici în care mama a ascultat-o pe vecina de la etajul doi, doamna Tanța, spunându-i că "aşa-s nurorile, îşi fac cuib şi lasă soacra pe dinafară", şi mama a crezut-o, pentru că nu avea altă explicaţie.
M-am simțit ca un idiot. Nu pentru ce am făcut pentru doamna Florica — aia rămâne bună, indiferent ce. Ci pentru că am lăsat-o pe mama mea, singură în apartamentul ăla care miroase acum, mi-a zis Elena, doar a medicamente şi a bătrâneţe, să-şi construiască în cap povestea cea mai dureroasă posibil, în timp ce eu credeam că tac din modestie.
Sâmbătă seara, Elena a copt o plăcintă cu mere şi s-a dus singură la mama, fără mine. I-a explicat totul — despre Costel, despre Norvegia, despre doamna Florica, despre motivul pentru care am tăcut. Mi-a povestit după aceea că mama a ascultat-o plângând şi râzând în acelaşi timp, şi că la un moment dat a întins mâna peste masă şi a acoperit palma Elenei cu a ei.
Nu ştiam nimic din toate astea când, duminica următoare, am urcat scările blocului cu punga mea obişnuită — de data asta cu turtă dulce, că nu mai găsisem pastilă de la magazin. Mama mi-a deschis uşa şi, în loc să mă întrebe ceva, m-a îmbrăţişat atât de tare încât aproape am scăpat punga din mână.
— Prostuţul meu mare, mi-a şoptit în umăr. De ce n-ai spus nimic?
Am intrat, ne-am aşezat la masa aia mică din bucătărie unde miroase din nou a friptură şi a cozonac, şi mama mi-a zis ceva ce n-am uitat:
— Vreau să-l aduci pe Costel la noi la masă, când se întoarce din Norvegia. Şi pe mamă-sa, pe doamna Florica, s-o aduci acum, duminica viitoare. Am o masă mare şi mâini care duc dorul aluatului.
Peste două săptămâni, am dus-o pe doamna Florica la mama, cu Dacia, cu un scaun pliant în portbagaj ca să n-o obosească urcatul scărilor prea repede. Mama a copt o plăcintă cu brânză cum face doar ea, iar doamna Florica a mâncat două bucăţi şi a spus, cu gura plină, că nu mai mâncase de mult atât de bine, de când a murit bărbatul ei.
Costel se întoarce din Norvegia peste patru luni, în decembrie, cu bani puşi deoparte pentru un apartament de patruzeci de metri pătraţi în Craiovița Nouă, lângă mama lui. Până atunci, în fiecare duminică suntem cinci la masa din bucătăria mamei: eu, Elena, mama, doamna Florica şi, când vine în vizită de la Balș, o mătuşă de-a doamnei Florica pe care am adus-o o dată şi acum vine mereu.
Duminica trecută, doamna Florica a venit cu un borcan de gogonele murate, „reţetă de-a soacră-mii", a zis, punându-l pe masă lângă tava cu plăcintă. Mama i-a luat borcanul din mâini, l-a dus la lumina de la geam să-l vadă mai bine, şi a spus:
— Anul ăsta le facem împreună, doamnă Florica. Ne trebuie doar mai multe borcane.
Am mai luat o bucată de plăcintă şi n-am mai zis nimic. Nici nu era nevoie.
