Într-o duminică de mai, la o cafea în curte, nepoata mea Ilinca m-a întrebat, aproape în șoaptă, de parcă s-ar fi temut de răspuns:
— Bunico Silvia, cum e să fii bătrân?
Am pus ceașca pe masă. Întrebarea asta mi-a plăcut mai mult decât toate complimentele mincinoase pe care le aud de obicei. Ea a văzut că nu mă supăr și a continuat, cu vocea unei fete de douăzeci și trei de ani care abia a terminat facultatea la Cluj și crede că viața se împarte clar în tineri și bătrâni.
Nu m-am jignit. M-am uitat spre gardul viu, unde vecina, Coca, își certa motanul, și i-am spus adevărul: îmbătrânirea e un dar, nu o pedeapsă.
Am șaptezeci și unu de ani. Locuiesc singură într-o casă cu trandafiri, la marginea Sibiului, de când soțul meu, Adrian, s-a stins acum șase ani. Câteodată mă opresc în fața oglinzii din hol — aceeași oglindă în care m-am privit înainte de nuntă, în 1978 — și pentru o clipă nu recunosc femeia cu șuvițe cărunte din fața mea. Dar nu stau mult acolo. Îmi fac ceaiul de tei și trec mai departe.
N-aș da viața mea de acum pe câteva riduri mai puține. Nu mă mai cert cu mine dacă nu fac patul dimineața sau dacă mănânc a doua felie de cozonac la cafea. Am dreptul, la vârsta mea, să las ceașca murdară pe masă până seara, să port o bluză prea colorată pentru o femeie „serioasă" și să-mi petrec o după-amiază întreagă mutând mușcatele de pe un colț al balconului pe altul, fără niciun motiv anume, doar pentru că-mi place cum arată lumina pe frunzele lor.
Am pierdut oameni prea devreme. Pe fratele meu, Costel, l-am îngropat la cincizeci și doi de ani, înainte să apuce libertatea asta despre care vorbesc acum — libertatea de a nu te mai justifica, de a nu mai alerga după așteptările altora.
Cui îi mai pasă azi dacă citesc până la două noaptea, dacă fac cuvinte încrucișate cu radioul pornit sau dacă mă uit la un serial vechi până la trei dimineața, ca apoi să dorm până la prânz? Pot să dansez singură în sufragerie pe melodiile lui Dan Spătaru, cu perdelele trase, fără să-mi pese cine ar putea vedea prin geam.
I-am povestit Ilincăi despre Costinești, vara trecută — cum am pus pe mine un costum de baie care nu mai seamănă deloc cu trupul din pozele de la mare din 1985 și am intrat în apă fără să întreb pe nimeni de voie. Ea a râs. Apoi am tăcut amândouă un timp, și tocmai atunci mi-a revenit, din senin, un nume pe care nu-l mai rostisem de patruzeci de ani.
— Mihai Ardelean, am spus, mai mult pentru mine.
Ilinca a lăsat ceașca din mână.
— Cine e Mihai Ardelean?
I-am spus. Aveam nouăsprezece ani, era vara lui 1974, și el cânta la chitară pe treptele Bibliotecii Astra, unde mă duceam eu să-mi pregătesc examenele de admitere. Am fost împreună un an — un an întreg de bilețele lăsate în cutia poștală a mătușii mele, de plimbări pe Cibin, de promisiuni pe care le crezusem eterne. Apoi tatăl lui a fost transferat la Petroșani, iar eu l-am condus la gară și n-am mai auzit nimic de el. Niciodată. M-am măritat cu Adrian doi ani mai târziu și am crezut, sincer, că uitasem.
Numai că săptămâna trecută, la piața din Cisnădie, unde mă duc joia după verdeață, o femeie de vârsta mea m-a strigat pe nume de la o tarabă cu brânză.
— Silvia? Silvia Petrescu?
Nu mai eram Petrescu de patruzeci și opt de ani, dar am recunoscut-o — Venera, colega mea de bancă din liceu, pe care n-o mai văzusem din 1985. Am vorbit zece minute, despre nimicuri, despre copii și nepoți, și când era gata să plece, mi-a spus, ca din întâmplare, ținând punga de roșii într-o mână:
— Știi că l-am văzut pe Mihai Ardelean acum două luni? S-a mutat înapoi la Sibiu, după ce i-a murit soția. Locuiește pe strada Turnului, aproape de biserica Ursulinelor. Întreabă mereu de tine, l-am auzit odată la o nuntă.
Am dus punga de pătrunjel spre piept ca și cum mi-ar fi fost teamă să n-o scap, și n-am mai auzit nimic din ce a spus Venera după asta.
De atunci am adresa aia în minte de parcă ar fi scrisă pe interiorul pleoapelor. Strada Turnului. Aproape de Ursulinelor. Am trecut de două ori pe acolo cu mașina, ca o hoață, uitându-mă la porțile caselor fără să știu la care să mă opresc, și de fiecare dată am continuat să conduc, cu inima bătându-mi ca la nouăsprezece ani, nu ca la șaptezeci și unu.
Ilincăi i-am spus toate astea la masa din curte, iar ea m-a ascultat fără să respire aproape.
— Și n-ai sunat la nimeni, n-ai întrebat un vecin de-al lui?
— Nu.
— De ce?
N-am știut ce să-i răspund atunci. I-am spus doar că e ciudat, la vârsta mea, să simți din nou frica aia de la nouăsprezece ani — frica de-a bate la o ușă și de-a nu ști ce e dincolo de ea. Că poate el nu mai vrea să-și amintească, sau poate că amintirea mea despre el, cea de la Biblioteca Astra, e mai frumoasă decât ar fi omul din spatele porții de pe strada Turnului.
Ilinca a plecat pe la ora șase, cu mașina, spre Cluj. Eu am rămas în curte până s-a lăsat seara, udând trandafirii, cu furtunul în mână și gândul la strada aia pe care o știam acum pe de rost.
A doua zi dimineață mi-am pus rochia albastră, cea pe care Adrian mi-o cumpărase de ziua mea acum opt ani, și m-am urcat în mașină. Am condus până pe strada Turnului, am parcat vizavi de biserica Ursulinelor și am rămas cu mâinile pe volan, uitându-mă la un gard cu iederă și la o poartă de fier forjat, verde, ștearsă de vreme.
Am coborât din mașină. Am mers până la poartă. Am pus mâna pe clanță și am apăsat-o înainte să mă răzgândesc, pentru că știam că, dacă mai stau o secundă, mă întorc la mașină și plec pentru totdeauna.
Poarta a scârțâit. Un câine mic, alb, a lătrat de undeva din spatele casei, apoi s-a oprit. Am mers pe aleea de piatră, pe lângă un strat de bujori încă neînfloriți, și am bătut de trei ori în ușa de lemn, cu inelul meu de logodnă lovind lemnul mai tare decât aș fi vrut.
Ușa s-a deschis greu, ca și cum n-ar fi fost folosită des. În prag a apărut un bărbat înalt, adus puțin de spate, cu părul complet alb și cu o cămașă în carouri descheiată la gât. M-a privit o clipă fără să spună nimic, ținând un ziar împăturit în mână, și am văzut cum degetele lui s-au strâns pe hârtie.
— Silvia, a spus el, și nu era o întrebare.
Vocea lui era mai groasă decât mi-o aminteam, dar avea aceeași cădere pe ultima silabă, ca atunci când îmi spunea numele pe treptele Bibliotecii Astra.
— M-a văzut Venera la piață și mi-a dat adresa ta, am spus, și mi-am dat seama că țineam cheile mașinii atât de strâns încât mi se înfipseseră în palmă. Am stat pe gânduri o săptămână întreagă. Am trecut de două ori cu mașina și n-am oprit.
— Eu te-am căutat prin agenda de telefon de trei ori anul ăsta, a zis el, și a lăsat ziarul pe pervazul de lângă ușă, cu mișcarea cuiva care se pregătește să facă loc pentru altceva. Nu știam dacă mai porți numele de Petrescu. N-am avut curaj să întreb pe nimeni.
Am rămas amândoi în prag, el înăuntru, eu afară, ca doi oameni care nu mai știu regulile unui joc pe care l-au jucat cu patruzeci de ani în urmă. Câinele alb a venit și mi-a adulmecat pantofii, apoi s-a așezat pe treaptă, ca și cum ar fi decis că nu sunt un pericol.
— Ai vrea o cafea? a întrebat Mihai, și abia atunci am observat că zâmbea, cu ridurile de la ochi adunându-se exact cum se adunau și atunci, pe treptele bibliotecii, când mă tachina că citesc prea repede.
— Aș vrea, am spus.
M-a lăsat să intru, ținând ușa deschisă cu umărul, și am trecut pragul unei case pe care n-o mai văzusem niciodată, dar în care, pentru o clipă, am simțit că mă întorc acasă.
