Aveam ceașca de cafea în mână și tocmai o umpluserăm din nou la aparatul de la parterul blocului, când fata din apartamentul de vizavi m-a oprit pe scări.
— Doamna Ileana, pot să vă întreb ceva? Cum e, mă rog… cum e să fii bătrână?
Am rămas cu ceașca la jumătatea drumului spre gură. Fata, Corina, avea vreo douăzeci și trei de ani, lucra la o firmă de contabilitate din centrul Craiovei și mă privea cu ochii mari, speriați parcă de propria întrebare.
— Vai, scuzați-mă, n-am vrut să…
— Stai liniștită, i-am spus, și am pus ceașca pe pervazul de la etajul doi. E o întrebare bună. Chiar foarte bună.
M-am așezat pe treapta de beton, cu genunchii care au trosnit ca lemnul uscat, și tocmai deschideam gura să-i spun ceva despre libertate și mușcate, când din buzunarul halatului mi-a sunat telefonul.
Era Bogdan, băiatul cel mic, din Germania.
— Mamă, cumnata ta a fost la mine pe WhatsApp toată dimineața. Zice că nu mai iei pastilele la oră, că doctorița a sunat-o pe ea, nu pe tine, pentru că nu răspunzi la telefon. Zice că te-a văzut alaltăieri mâncând cozonac cu litri de cafea, cu glicemia aia a ta.
Corina se ridicase să plece, politicoasă, dar i-am făcut semn cu mâna să rămână. Am dus telefonul mai aproape de ureche.
— Sanda exagerează. Am mâncat o felie.
— Mamă, doctorița a zis clar: dacă nu ții regimul, riști să ajungi iar la spital, ca-n primăvară. Eu sunt la nouă sute de kilometri distanță. Dacă pățești ceva și te găsește Traian abia a doua zi…
Vocea lui Bogdan avea tonul ăla pe care i-l știam din copilărie, când se speria că se stinge lumina și striga din camera lui. Numai că acum striga de la un birou din Stuttgart, iar eu eram cea din camera întunecată.
— Sunt bine, Bogdane. Chiar acum stăteam de vorbă cu Corina, pe scări.
— Vezi, asta ziceam și eu. Stai pe scări, la vârsta ta, cu genunchii tăi. Cumnata ta zice că ar fi mai bine să vii la noi, măcar iarna asta. Sau să vină cineva să stea cu tine.
Am simțit ceva strângându-mi pieptul, nu de supărare pe el, ci de frică — frică veche, care venea din nopțile în care îl vegheam pe Nicolae și mă întrebam cine mă va veghea pe mine. Am dus mâna liberă la balustradă și am strâns-o, ca să nu-mi tremure vocea.
— N-am nevoie să vină nimeni să stea cu mine, Bogdane. Am nevoie să mă lăsați să-mi trăiesc zilele cum vreau eu.
— Nu-i vorba de lăsat, mamă, e vorba de sănătatea ta.
— Știu exact de ce e vorba. E vorba că vouă vă e mai ușor să credeți că, dacă îmi controlați cafeaua și cozonacul, controlați și frica voastră că într-o zi n-o să mai fiu. Numai că frica aia n-o rezolvați pe mine ținându-mă cuminte în casă.
A urmat o tăcere lungă pe fir, în care am auzit, la celălalt capăt, un tramvai trecând pe undeva prin Stuttgart. Corina se uita la mine, cu genunchii la piept, ca o școlăriță care asistă la o oră pe care n-o înțelege pe deplin, dar simte că e importantă.
— Bine, mamă, a zis în cele din urmă Bogdan, mai stins. Dar promite-mi că suni doctorița săptămâna asta.
— Sun.
— Și că nu mai stai pe scări în frig.
— Bogdane. E august.
A râs, scurt, cald, exact ca atunci când era copil și-i explicam că bau-baul din dulap era, de fapt, haina lui de iarnă. Am închis telefonul și am rămas cu el în palmă, cu ecranul negru, simțind cum mi se liniștește pulsul.
— Vă e bine? m-a întrebat Corina.
Nu i-am răspuns imediat. M-am uitat la ceașca de pe pervaz, la urma de ruj pe margine, la felul în care lumina de la fereastra scării cădea pe cracked-ul din faianța veche. Apoi i-am povestit despre Mihaela.
Mihaela era colega mea de la fabrica de confecții unde am lucrat treizeci și doi de ani, înainte să iasă la pensie. A murit la cincizeci și șapte de ani, de cancer, la doi ani după pensionare. N-a apucat să se bucure de weekendurile lungi la Sinaia pe care le tot plănuia. Ultima dată când am văzut-o, la spital, îmi ținea mâna și îmi spunea să nu-i las pe alții să-mi aleagă zilele care mi-au mai rămas, oricâte or fi ele.
— De-aia nu vă supărați pe cumnata dvs.? a întrebat Corina.
— Mă supăr. Dar am învățat să nu-i dau ei ultimul cuvânt despre viața mea.
I-am povestit Corinei că am dreptul să las câteodată ceașca pe masă neclătită, să port o bluză prea colorată pentru vârsta mea, cum zice Sanda, și să petrec o după-amiază întreagă mutând mușcatele de pe un colț al balconului pe altul, doar ca să văd cum prind mai bine soarele.
— Cui îi pasă azi, am continuat, dacă citesc o carte până la două noaptea, dacă mă uit la un serial vechi până la trei dimineața și dorm apoi până la prânz? Pot să dansez singură în sufragerie pe piesele din tinerețea mea — am un pick-up vechi, cu plăci de vinil, cadou de la Nicolae de ziua mea de cincizeci de ani, și pun des melodiile Mariei Tănase sau ale Angelei Similea. Dacă vreau să mă duc la mare, la Vama Veche sau la Costinești, îmi pun costumul de baie pe un trup care nu mai seamănă cu cel din reclame, și intru în valuri fără să cer voie nimănui.
— Dar nu vă e frică, m-a întrebat Corina, de moarte?
Din apartamentul lui Traian se auzea un post de radio cu muzică populară, iar Grivei lătra la cineva care cobora cu bicicleta pe scări. M-am uitat la telefonul din palmă, la numele lui Bogdan încă vizibil în lista de apeluri recente.
— Mi-e frică să nu trăiesc bine timpul care mi-a mai rămas, i-am răspuns. Nu de moarte în sine. Mi-e frică mai degrabă să nu mă trezesc, peste cinci ani, într-un apartament din Stuttgart, cu regim și orar și cineva care-mi verifică glicemia la fiecare masă, fără ca nimeni să mă mai fi întrebat dacă asta vreau eu.
Fiecare rid povestește o bucată din viața mea. Ridul de lângă ochiul stâng — de la nașterea primului băiat, când am plâns de fericire trei zile la rând. Cel de pe frunte — de la anii în care Nicolae a fost bolnav și mă trezeam la patru dimineața să-i dau medicamentele.
Corina s-a ridicat de pe treaptă, m-a îmbrățișat scurt — miroase mereu a parfum de vanilie, fata asta — și mi-a zis că vine sâmbătă să mă ajute cu mușcatele, să le mut definitiv pe partea cu soare.
Am luat ceașca de pe pervaz și am coborât cu ea în bucătărie. Pe masă, lângă televizor, era hârtia doctoriței, cu programarea subliniată cu roșu de Sanda. Am pus-o sub un magnet, pe frigider, ca s-o văd în fiecare dimineață. Apoi am spălat ceașca și am lăsat-o cu gura în jos lângă chiuvetă, așa cum îmi place mie, nu așa cum spunea Nicolae că trebuie.
