Era o marți din martie când am tras pentru ultima oară obloanele atelierului de pe strada Gării din Focșani. Automatul de cafea de vizavi scuipa, ca de fiecare dată, mai întâi apă tulbure înainte să se hotărască să scoată un espresso ca lumea, iar patiserul de alături pusese deja etichetele de preț pentru cozonacii de Paște, deși mai era zăpadă murdară prin rigolele bordurilor.
Mă cheamă Ileana Bercaru, am șaptezeci și trei de ani, iar acest atelier îl cumpărasem cu unsprezece ani în urmă cu banii de compensație ai soțului meu, decedat între timp — patru sute de mii de lei, fiecare leuț strâns de el în patruzeci de ani de muncă la Căile Ferate. Era gândit pentru nepotul meu, Andrei. Trebuia să aibă și el ceva al lui, ceva ce nimeni nu i-l putea lua. Așa credeam eu atunci.
Andrei avea douăzeci și cinci de ani, mecanic auto calificat, cu mâini de om care se pricepe la ceva și chip de băiat care încă nu știe ce vrea. Conducea atelierul de trei ani, eu mă retrăsesem, mai treceam doar marțea să văd cum merg lucrurile și să bem o cafea împreună. Așa era obiceiul nostru. Până acum șase săptămâni, când s-a mutat prietena lui.
Roxana era altfel decât mă așteptam. Nu gălăgioasă, nu bătătoare la ochi — mai degrabă din categoria tăcută și calculată, pe care o observi abia când e prea târziu. Lucra la contabilitate într-un service auto din Focșani, conducea un Golf luat în leasing pe care nu și-l putea permite cu adevărat și, așa cum aveam să aflu mai târziu, începuse la două luni de la mutare să-i vorbească lui Andrei despre "siguranță".
În acea marți stătea în spatele tejghelei când am intrat, cu o mapă de plastic în mână, de parcă mă așteptase.
— Doamnă Ileana, mă bucur că ați venit. Trebuie să vorbim puțin.
Mi-am pus geanta jos, ca de fiecare dată, pe scaunul de lângă casa de marcat.
— Despre ce anume?
— Andrei și cu mine ne-am gândit — ar fi mai bine ca atelierul să treacă oficial pe numele lui. Nu doar să-l conducă, ci să fie al lui, cu acte. Pentru bancă, pentru credite, pentru orice.
M-am uitat peste umărul ei, la Andrei, care stătea în fundul atelierului lângă elevator și strângea un eșapament de parcă discuția nu-l privea.
— Și cum vă imaginați lucrul ăsta?
— Un notar din centru ne face actele într-o oră. Contract de donație. Nu vă costă nimic.
Am luat mapa de plastic. Înăuntru: un act deja redactat, cu numele meu trecut în spațiile libere, mai lipsea doar semnătura mea. Trei pagini, într-un limbaj care mirosea a avocat, nu a nepot.
— Când ați pregătit asta?
— Săptămâna trecută, spuse Roxana. Ne-am gândit să vă facem o surpriză.
Am închis mapa.
— M-ați surprins, într-adevăr.
Andrei veni acum în față, ștergându-și mâinile cu o cârpă care de mult nu mai avea o culoare anume.
— Bunico, oricum e al meu. Doar l-ai cumpărat pentru mine.
— L-am cumpărat ca să ai un viitor, am spus. Nu-i totuna cu: e deja al tău.
Roxana își încrucișă brațele.
— Cu tot respectul, doamnă Ileana — aveți șaptezeci și trei de ani. Ce se întâmplă dacă pățiți ceva? Atelierul intră în moștenire, poate apar certuri cu alți moștenitori, durează luni până Andrei poate lucra din nou. Vrem doar să rezolvăm asta cât mai putem.
Suna rezonabil. Asta era partea vicleană — suna a grijă. Dar în unsprezece ani învățasem să deosebesc grija de acaparare. Grija întreabă. Acapararea îți pune stiloul în mână.
— Mă gândesc, am spus, și am băgat mapa în geantă.
— Bunico, e cam urgent, spuse Andrei. Roxana a vorbit cu banca despre un credit pentru elevatorul nou. Le trebuie dovada de proprietate până vineri.
Vineri. Trei zile. Am dat doar din cap și am plecat.
Acasă, în apartamentul meu din cartierul Sud, am stat la masa din bucătărie, cu o ceașcă de ceai de mentă care se răcea în fața mea, în timp ce citeam din nou cele trei pagini. Afară lătra câinele ciobănesc al vecinului, ca în fiecare seară la ora aceea, iar la televizor mergea fără sonor jurnalul local, pentru că uitasem să dau volumul. M-am gândit la soțul meu, Vasile, care nu apucase să vadă atelierul — murise cu doi ani înainte de cumpărare — și la cei patruzeci de ani petrecuți prin gări de triaj și cabine de locomotivă, ca să strângă la final destul cât nepotul lui să nu înceapă de la zero.
Am sunat-o pe fiica mea, mama lui Andrei, Corina. Locuia la București, nu avusese multe legături cu atelierul, dar o cunoștea pe Roxana mai bine decât mine.
— Mamă, voiam să-ți spun, zise Corina. Roxana m-a sunat acum două săptămâni și m-a întrebat cât de mare e averea ta. Mi s-a părut ciudat, dar am crezut că poate e normal, dacă se gândesc la nuntă.
— Deci vor și să se căsătorească.
— Cel puțin a dat de înțeles asta. Dar mamă — a mai întrebat și dacă mai ai și alte bunuri, în afară de atelier.
Acela a fost momentul în care neliniștea s-a transformat în certitudine.
A doua zi n-am mai mers la atelier. M-am dus la notarul meu, domnul Pavelescu, același care întocmise actul de cumpărare cu unsprezece ani în urmă. Stătea la biroul lui, cu o poză a nepoților pe masă, și m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Doamnă Bercaru, din punct de vedere legal, atelierul vă aparține în totalitate. Nepotul dumneavoastră îl conduce în baza unei procuri pe care i-ați dat-o. Această procură o puteți revoca oricând. O donație devine valabilă doar când semnați dumneavoastră — și nici o secundă mai devreme.
— Și dacă revoc procura?
— Atunci nu mai poate încheia contracte de credit pe numele firmei, nu mai poate semna facturi în numele afacerii, nimic. Atelierul rămâne pe loc până decideți altceva.
M-am gândit la vineri. La termenul pe care mi-l pusese cineva din propria mea familie.
— Faceți asta, am spus. Și încă ceva: vreau să știu cât valorează atelierul astăzi.
Un expert a venit peste două zile, joia, și a estimat terenul, utilajele și clientela la șapte sute douăzeci de mii de lei. Trei sute douăzeci de mii mai mult decât plătisem eu. Andrei muncise bine, trebuia să recunosc.
Vineri dimineață m-am întors pe strada Gării. Ploua, prima ploaie adevărată a anului, iar mirosul de asfalt ud și ulei de motor se amesteca la intrare într-un fel pe care-l cunoșteam de unsprezece ani și care acum îmi părea străin.
Roxana era deja acolo, cu un dosar sub braț, Andrei lângă ea, neliniștit, cu mâinile îngropate în buzunarele hanoracului.
— Doamnă Ileana, v-ați hotărât? întrebă Roxana înainte să deschid bine ușa.
Mi-am pus propriul dosar pe tejghea. Domnul Pavelescu îmi dăduse două documente: revocarea procurii, deja depusă la instanță, și o copie a raportului de evaluare.
— M-am hotărât, am spus. Atelierul rămâne proprietatea mea. Procura prin care Andrei putea acționa în numele firmei a fost revocată de ieri.
Andrei păli.
— Bunico — ce faci? Cum să mai lucrez așa?
— Ca angajat, am spus. Îți fac un contract de muncă în regulă, cu salariu, cu concediu, cu tot ce trebuie. Dar proprietar rămân eu. Iar despre creditele care grevează firma decid de acum eu — singură.
Roxana închise dosarul de sub braț atât de brusc încât se auzi pocnetul.
— Asta e absurd. Nu puteți pur și simplu să…
— Pot, am spus. E proprietatea mea. Legal, de unsprezece ani, fără întrerupere.
— Am promis deja băncii că transferul se face astăzi!
— Atunci trebuie să retrageți promisiunea. Eu nu am promis nimic.
S-a lăsat liniște în atelier, doar ploaia bătea în tabla acoperișului, și undeva picura dintr-un jgheab spart într-o găleată pe care Andrei voia s-o schimbe de luni de zile și tot amâna.
— Ai ținut-o așa mult timp înadins, spuse Andrei încet. Ca să ai puterea la final, tot tu.
— Nu, am spus. Am sperat unsprezece ani că am să ți-l pot dărui într-o zi pur și simplu, fără notar, fără termen, fără să-mi pună cineva o hârtie pe tejghea și să-mi spună "până vineri". Ăsta era planul, Andrei. Până acum șase săptămâni.
Roxana își luă poșeta.
— Am înțeles cum stau lucrurile aici. Nu m-ați vrut niciodată în familia asta.
— Am vrut ca nepotul meu să aibă un viitor care să fie al lui, am spus, nu unul deja vândut înainte să fie măcar întrebat.
A plecat chiar în ziua aceea, am aflat mai târziu de la Corina — și-a strâns lucrurile din apartamentul mic de deasupra atelierului, unde se mutase abia cu șase săptămâni în urmă, iar Golful cu numere de Focșani nu mai era în fața ușii a doua zi dimineață.
Andrei a venit peste o săptămână singur la mine acasă, fără telefon dinainte, cu aceeași cârpă în buzunarul hanoracului, pe care o cunoșteam deja. S-a așezat la masa din bucătărie, la care stătuse și bunicul lui, și nu a spus nimic multă vreme.
— Vrei un ceai? am întrebat.
A făcut semn că da. Am pus ceainicul pe foc, am ascultat apa cum se încălzea încet, iar când m-am întors, a spus:
— Îmi pare rău. N-am gândit. Voiam doar să se rezolve repede, iar ea zicea că e normal.
— Nu e nimic greșit în a te asigura, am spus. Dar nu te asiguri punându-i bunicii un termen.
I-am pus în față contractul de muncă, pe care domnul Pavelescu îl pregătise între timp — salariu fix, plus o clauză prin care, după cinci ani fără alte incidente, urma să primească cincizeci la sută din atelier ca donație, restul prin testament. Fără vineri. Fără termen. Doar timp pe care trebuia să și-l câștige, așa cum și-l câștigase bunicul lui, tură cu tură, timp de patruzeci de ani.
A semnat fără să întrebe, fără să negocieze. Afară ploaia se oprise, și undeva în cartier cineva începuse să tundă iarba, deși pentru anotimpul acela era încă prea devreme.
