Mai era doar o săptămână până la Sfântul Dumitru, iar Elena Constantinescu tocmai scosese din congelator ultimul borcan de zacuscă din anul trecut. Avea șaizeci și șapte de ani, mâini aspre de la treizeci de ani de croitorie și o casă cu trei camere pe strada Zorilor, în Focșani, pe care o cumpărase împreună cu soțul ei, Gheorghe, în 1987. Gheorghe murise acum patru ani. De atunci, casa aceea era tot ce-i mai rămăsese sigur pe lume.
Fiul ei, Radu, locuia la Ploiești cu soția lui, Diana, și cei doi copii. Radu conducea un service auto pe care i-l lăsase moștenire un unchi, iar Diana lucra la o bancă. Nu se certaseră niciodată cu adevărat — doar acele tăceri lungi de la mesele de duminică, când Diana comenta despre "cât de greu e să crești copii fără sprijin" și se uita pieziș spre Elena, de parcă ar fi așteptat ceva.
Într-o vineri de septembrie, Radu a sunat-o și i-a spus că vine cu Diana la Focșani "să discute ceva important". Elena a pus la fiert cafeaua în ibricul de-al lui Gheorghe, cel cu mânerul de lemn ciobit, și a scos din bufet farfuriile cu model de trandafiri, pe care nu le mai folosea decât de sărbători.
Au ajuns pe la ora patru, cu un Dacia Duster nou-nouț, de un roșu aproape agresiv, parcat strâmb la poartă. Radu avea cearcăne. Diana purta o geacă de piele și ținea strâns o mapă din plastic transparent, genul de mapă pe care o vezi la notariat.
— Mamă, a spus Radu, stând în picioare lângă masa din bucătărie, fără să se așeze. Am vrea să discutăm despre casă.
Elena a turnat cafeaua. Mirosul de cafea prăjită s-a amestecat cu cel de gutui puse la copt pe pervaz, o obișnuință de-a ei din octombrie încoace.
— Ce-i cu casa?
Diana a deschis mapa și a scos un document, apoi l-a împins pe fața de masă, peste care Elena tocmai pusese un platou cu cozonac.
— E vorba despre o donație, a zis Diana, cu vocea aceea calmă pe care o folosea probabil și la ghișeul băncii când respingea un credit. Radu ar trebui să fie proprietarul casei acum. E firesc. E singurul copil pe care-l ai.
— Firesc pentru cine? a întrebat Elena, fără să ridice tonul.
— Mamă, a intervenit Radu, evitând să se uite în ochii ei. Nu-i vorba să te dăm afară. Rămâi aici, exact ca acum. Doar hârtiile s-ar schimba. Așa, dacă… dacă ți se întâmplă ceva, nu mai trecem prin toată tărășenia cu succesiunea, cu taxele…
— Și dacă mă mut eu la voi cândva? Sau dacă vreau să vând și să-mi iau un apartament mai mic, mai aproape de piață, ca să nu mai car sacoșele trei sute de metri?
Diana a schimbat o privire scurtă cu Radu.
— Atunci am discuta atunci, a spus ea. Dar acum, sincer, cred că e mai sănătos să clarificăm lucrurile cât ești… cât ești bine.
Cuvântul "bine" a atârnat în aer ca un fum de la vecinul care ardea frunze. Elena și-a dat seama, cu o claritate rece, că nu venise vorba despre confort sau despre taxe de succesiune. Venise vorba despre control.
A luat documentul, l-a răsfoit fără să-l citească — știa deja ce scria acolo, o donație definitivă cu drept de uzufruct, un cadou frumos ambalat care, în realitate, îi lua tot dreptul de a decide vreodată singură ceva despre casa aceea. A pus hârtia înapoi pe masă, lângă farfuria cu cozonac neatins.
— Am nevoie de timp, a zis ea. Nu semnez azi.
Diana s-a ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie.
— Bine, dar să știi, mamă, service-ul lui Radu are datorii. Din partea aia am putea lua un credit ipotecar pe casa asta, dacă era pe numele lui. Tu îl lași să se zbată singur, deși ai putea să-l ajuți cu un semnal pe hârtie.
Așa a ieșit adevărul, ca un fir de ață tras dintr-un ciorap. Nu era vorba de grija pentru bătrânețea ei. Era vorba de un credit pentru afacerea fiului ei, care avea probleme mai mari decât îi spusese vreodată.
Radu n-a zis nimic. S-a uitat la mâinile lui, la unghiile cu urme de vaselină pe care nu le mai putea scoate de ani de zile, apoi la mama lui.
— Diana, a spus el încet, poate n-ar trebui…
— Nu, las-o, a zis Elena. Las-o să termine.
Au plecat în seara aceea fără să mai vorbească mult. Diana a luat mapa înapoi, fără documentul semnat, și a închis portiera Dusterului cu o forță inutilă. Radu a mai întors capul o dată, de pe trepte, dar n-a spus nimic.
Elena a rămas singură în bucătărie, cu cozonacul netăiat și cu ibricul rece. S-a uitat pe geam la curtea cu nucul plantat de Gheorghe în anul în care s-au mutat, la firul de sfoară întins pentru fasole, la câinele vecinei, un ciobănesc bătrân numit Grivei, care lătra fără chef la un pisoi ce trecea pe gard. A stins lumina din bucătărie și s-a dus la culcare, dar n-a adormit multă vreme — a auzit ceasul din perete bătând de unsprezece, apoi de douăsprezece.
A doua zi dimineață a sunat-o pe vecina ei, Ioana, care avea o fată avocată la Cabinetul Popescu din centru. Nu i-a spus toată povestea, doar atât: "Aș vrea o consultație, pentru casă." Ioana a înțeles fără prea multe întrebări; văzuse Dusterul roșu parcat strâmb la poartă și izbucnirea Dianei încă răsuna, probabil, și în curtea ei.
Elena s-a dus la cabinetul avocatei, o femeie tânără pe nume Cristina Manolescu, luni dimineața, cu buletinul, extrasul de carte funciară și actul de proprietate din 1987 într-o folie de plastic, prinsă cu un elastic vechi. I-a povestit tot, calm, fără să-și ridice glasul, exact cum povestea și rețetele de zacuscă vecinelor.
— Doamnă Constantinescu, casa e a dumneavoastră integral, i-a spus avocata. Nu există nicio obligație să donați nimic nimănui. Dacă vreți liniște, putem discuta despre un testament — care rămâne oricând revocabil — sau, dacă simțiți nevoia unei protecții suplimentare, putem verifica dacă există vreo procură dată anterior, ca să fie revocată.
Elena a scuturat din cap.
— N-am dat nicio procură. Dar aș vrea să știu un lucru: dacă vând casa și cumpăr ceva mai mic, banii rămași unde trebuie să-i pun ca să nu-i poată atinge nimeni fără voia mea?
Avocata a zâmbit ușor și i-a explicat despre un cont bancar personal, cu semnătură unică, fără împuternicit, și despre posibilitatea unui depozit la termen pe numele ei exclusiv.
Peste trei săptămâni, Elena a pus casa de pe strada Zorilor la vânzare printr-o agenție imobiliară din Focșani. Nu i-a spus nimic lui Radu, până când nu s-a semnat promisiunea de vânzare-cumpărare cu o familie tânără din Iași care se muta pentru serviciul soțului. Prețul: patru sute douăzeci de mii de lei.
Radu a aflat de la o vecină, la telefon, și a sunat-o pe mama lui în aceeași seară, cu vocea tremurândă.
— Mamă, ce-ai făcut? Ai vândut casa? Fără să ne spui?
— Casa era a mea, Radu. Am vândut-o pentru că vreau un apartament mai mic, la etajul doi, cu bloc de vecini care să mă audă dacă cad. Restul banilor i-am pus la bancă, pe numele meu.
— Și de service-ul meu cine se ocupă? Aveam nevoie de garanție pentru credit!
— Ai putea vinde Dusterul ăla nou, a zis Elena, fără să ridice vocea. Sau puteți discuta cu banca despre o restructurare. Eu nu mai semnez nimic pentru nimeni fără să mă gândesc bine.
A urmat o tăcere lungă la telefon, întreruptă doar de respirația lui Radu.
— Diana n-o să înțeleagă asta niciodată, a spus el în cele din urmă.
— Poate că nu trebuie să înțeleagă ea. Trebuie să înțelegi tu, dacă vrei să mai vorbim.
Peste o lună, Elena s-a mutat într-un apartament de două camere pe strada Cuza Vodă, la etajul doi, cu balcon spre răsărit. A pus în bancă restul de bani, exact două sute optzeci de mii de lei, într-un depozit pe termen de un an, cu semnătură unică. A dus-o și pe Cristina Manolescu la o cafea, ca mulțumire, și i-a povestit că prima dimineață în noul apartament s-a trezit la răsăritul soarelui fără ceasul din perete al lui Gheorghe, pe care-l dăruise vecinei Ioana, pentru că zgomotul lui, în noua casă, i se păruse dintr-odată prea greu de dus.
Radu n-a mai venit în vizită imediat. Dar în decembrie, de Crăciun, a sunat la interfon, singur, fără Diana, cu o cutie de bomboane și o privire de om care încă nu știe exact ce să spună. Elena i-a deschis, l-a lăsat să intre, i-a pus un ceai și n-a adus vorba despre casă, despre bani sau despre credit. Doar despre cum mai merge treaba la service și dacă mai lucrează acolo mecanicul acela bătrân, Nea Costel, care știa să repare orice motor din anii '80.
