Preotul Silviu Marcu ajunsese la parohia din Bran cu trei ani în urmă și credea că știe tot ce se poate întâmpla în curtea unei biserici de munte: nunți amânate din cauza ploii, botezuri cu bunici plânși, înmormântări în care satul întreg se aduna sub streașină. N-avea de unde să știe că într-o toamnă, spre sfârșitul lui octombrie, avea să învețe altceva.
În fiecare seară, cu puțin înainte ca clopotul să bată de vecernie, o cățelușă bătrână apărea la poarta bisericii. Blana îi era rărită și cenușie, un ochi îi lăcrima mereu, iar laba din spate stânga o trăgea puțin după ea când mergea. Venea de fiecare dată de pe același drum, cel care cobora dinspre cartierul cu case vechi, trecea pe lângă chioșcul unde bătrânii mai jucau table seara, și urca apoi cele șapte trepte de piatră spre pridvor. Se așeza lângă ușă. Nu lătra. Nu încerca să intre. Aștepta.
Oamenii din sat au început s-o strige Zâna — nu pentru că ar fi avut ceva angelic, ci pentru că apărea și dispărea fără ca nimeni s-o vadă venind cu adevărat, ca și cum s-ar fi ivit din ceață. Doamna de la florărie îi punea seara un castronaș cu apă lângă bordură. Vânzătorul de covrigi îi arunca resturi. Ea abia gusta din ele. De fiecare dată când ușa bisericii se deschidea și enoriașii ieșeau vorbind încet, cățelușa ridica brusc capul și cerceta fiecare chip, unul câte unul, ca și cum ar fi verificat o listă pe care numai ea o știa.
Silviu a observat-o din prima săptămână. Într-o seară, după slujbă, a coborât treptele și s-a lăsat pe vine lângă ea, cu sutana atingând piatra rece.
— Pe cine aștepți, tu?
Cățelușa nu s-a uitat la el. Ochii ei rămăseseră ațintiți spre ușa grea de stejar, ca și cum preotul nici n-ar fi fost acolo.
A recunoscut-o o femeie în vârstă, cea care vindea flori de câmp lângă cimitir sâmbăta.
— Aia e Bibi. Cățeaua Emiliei. Emilia Costache, de pe strada Bisericii, numărul 12.
Emilia locuise singură vreme de aproape două decenii, într-o casă cu obloane albastre, de când bărbatul ei murise. Găsise cățelușa, pe atunci un ghemotoc de câteva săptămâni, într-o cutie de pantofi lăsată lângă containerele de gunoi, într-o dimineață geroasă de februarie. O luase acasă, o înfășurase într-un fular vechi de lână și o hrănise cu biberonul, picătură cu picătură, nopți în șir. De atunci, cele două deveniseră nedespărțite.
În fiecare seară Emilia venea la biserică pentru rugăciune. Bibi o însoțea până la poartă și o aștepta afară, indiferent de ploaie sau de ger. Când femeia ieșea, se apleca și îi spunea mereu aceleași cuvinte:
— Am venit, comoara mea. Hai acasă, că se face frig.
Emilia murise cu șase săptămâni în urmă. În ultimele ei zile fusese internată la spitalul județean din Brașov, la vreo treizeci de kilometri distanță. Bibi rămăsese în fața casei cu obloane albastre, convinsă că stăpâna avea să se întoarcă din clipă în clipă. Un vecin, inginerul Traian de la parterul blocului de vizavi, încercase s-o ia la el. Dar în fiecare seară cățeaua fugea și ajungea, cine știe cum, tot la biserică. Continua să aștepte în singurul loc unde, ani de zile, Emilia se întorsese mereu la ea.
A doua zi de sâmbătă, Silviu a lăsat ușa grea întredeschisă, doar cât să încapă un trup mic. Bibi a intrat șovăind, oprindu-se la fiecare al treilea pas. A trecut printre bănci până a văzut, lângă iconostas, o fotografie a Emiliei înconjurată de câteva lumânări aprinse de enoriași. S-a oprit. Apoi s-a apropiat și și-a lipit botul de marginea măsuței de lemn. A rămas așa mult timp, nemișcată. În cele din urmă s-a culcat la picioarele fotografiei, cu laba bolnavă întinsă pe podeaua rece.
De atunci, în fiecare seară, Silviu o aștepta să vină înainte de a încuia. Bibi intra, se ghemuia lângă chipul din ramă și, pentru câteva ceasuri, părea că găsește o urmă de liniște. Paznicul de noapte al bisericii, un bărbat tăcut pe nume Costel, îi lăsa uneori o bucată de șuncă lângă covor, deși știa că n-avea s-o atingă.
Au trecut câteva săptămâni. Într-o seară cățeaua n-a mai venit.
Silviu a găsit-o în zori pe banca de lemn din fața casei cu obloane albastre, casă pe care nepoții Emiliei o goliseră deja pentru vânzare. Era culcată pe paltonul gri al femeii, pe care cineva îl pusese într-o cutie de carton destinată unei asociații de caritate din Zărnești. Bibi își sprijinise botul pe o mânecă. Nu mai respira.
Au îngropat-o în grădina mică din spatele bisericii, sub un cireș tânăr. Pe o piatră de râu, Costel a scrijelit cu un cui, seara, la lumina unei lanterne: „Cine a iubit cu adevărat nu uită drumul spre casă.”
Poate că Bibi nu mai aștepta ca Emilia să iasă pe ușa bisericii. Poate că, în ultimele ei zile, căuta doar locul cel mai aproape de amintirea ei.
La parohie a mai rămas ceva: nepoata Emiliei, o femeie din Brașov pe nume Ioana, a venit într-o duminică să vadă mormântul cățelușei despre care auzise de la vecini. A stat lângă cireșul tânăr cu mâinile în buzunarele hainei, a citit inscripția de două ori, apoi a scos din geantă zgarda veche a lui Bibi, păstrată de mătușa ei într-un sertar, și a îngropat-o lângă piatră, cu o lopățică împrumutată de la paznic. N-a spus nimic. A rămas doar câteva minute, apoi a plecat spre gară, să prindă trenul de ora 12:40 înapoi spre oraș.
