Numele meu e Ioana Bălan și de nouă ani vând covrigi și gogoși cu gem lângă terasa restaurantului Vatra Boierească din centrul Clujului. Îi cunosc pe toți cei care mănâncă acolo, de la ospătari până la clienții care vin cu Mercedesul și lasă bacșiș cât salariul meu pe o săptămână. Vă spun povestea asta pentru că am văzut-o cu ochii mei, stând la tejghea, cu mâinile pline de făină, în ziua aia de octombrie când vântul bătea dinspre Someș și mirosea a frunze arse.
Fata aceea o știam din vedere. Venea din când în când pe la gunoiul din spatele restaurantului, subțire ca o trestie, cu un hanorac gri rupt la mânecă și o geantă neagră pe care n-o lăsa din brațe nici când dormea pe treptele bisericii. Purta niște adidași scâlciați, cu talpa dezlipită pe stânga. În ziua aceea intrase direct pe terasă, ceea ce n-o mai văzusem s-o facă până atunci, și s-a oprit lângă masa unei femei elegante, îmbrăcată într-un palton bej de care nici praful nu se lipea.
— Pot să mănânc și eu ce ați lăsat? am auzit-o întrebând.
Recunoscusem femeia de la masă. Era doamna Cerasela Marinescu, cea căreia îi aparțineau jumătate din blocurile de birouri de pe Calea Turzii și, se zvonea, chiar clădirea în care funcționa restaurantul. O văzusem de multe ori trecând cu șoferul ei, dar niciodată n-o auzisem vorbind tare.
Ospătarul-șef, un bărbat cu mustață și cravată neagră, a venit în fugă și a apucat-o pe fată de cot.
— Vă cer scuze, doamnă Marinescu. Fata asta a mai fost prinsă și altă dată prin zonă. O conduc afară imediat.
— Lăsați-i mâna — a spus Cerasela.
N-a ridicat vocea. N-a fost nevoie. La mesele din jur, lumea a lăsat jos furculițele.
— Dar e o cerșetoare, doamnă…
— E musafira mea — l-a corectat ea. — Aduceți-i un scaun, tacâmuri curate și ce e mai bun din meniul de azi.
Fata s-a tras un pas înapoi, roșie la față.
— Nu, vă rog, nu trebuia. Voiam doar pâinea aia pe care oricum o aruncați. Nu vreau să fac scandal. Și așa mă privesc toți urât.
De la o masă alăturată, o femeie cu ochelari de soare pe cap, deși era înnorat, a comentat pe jumătate în șoaptă:
— Ce dezgustător. Nu plătesc atât ca să mănânc lângă cerșetori.
Cerasela s-a ridicat de la masă rar, fără grabă — genul ăla de liniște pe care ți-o permiți doar când n-ai nimic de dovedit nimănui.
— Doamnă, clădirea asta e a mea. Și restaurantul închiriază spațiul de la mine. Dacă vă deranjează să vedeți un om flămând la masă, ușa e acolo, în dreapta. Sărăcia adevărată, cea de care ar trebui să ne fie rușine, nu stă în haine. Stă în suflet.
Femeia cu ochelarii s-a făcut stacojie și a cerut nota fără să mai scoată o vorbă. Eu, de la tejghea, m-am prefăcut că aranjez covrigii, dar nu mai vedeam nimic din ei.
Fata s-a așezat, tremurând, și a întrebat-o pe Cerasela de ce face asta pentru ea.
— Pentru că nimeni n-ar trebui să ceară voie ca să mănânce — a răspuns doamna. — Stai jos. Cum te cheamă?
— Luiza. Luiza Prundeanu.
I-au adus o ciorbă de burtă aburindă, mămăligă cu brânză, o friptură de pui și un ceai de tei, plus o felie de cozonac la care Luiza se uita ca la o comoară. La început a mâncat rar, aproape sfios. Apoi cu o foame care parcă îi rupea ceva pe dinăuntru.
— N-am mai mâncat cald de trei zile — a zis ea, rușinată. — Scuzați-mă dacă înfulec.
Am văzut-o pe doamna Marinescu cum o studia fără să mai clipească. Aluniță mică sub urechea stângă. Felul cum își încrețea nasul mestecând. O gropiță în obraz, exact ca a fetei ei. Pentru că, mai apoi am aflat, doamna Cerasela avusese o fetiță pe care spitalul din Turda i-o dăduse dispărută la naștere, acum douăzeci și doi de ani, într-o noapte cu ploaie, când i se spusese că bebelușul n-a supraviețuit.
— Luiza, știi ceva despre părinții tăi?
Fata a lăsat lingura din mână.
— Nu. Am crescut la un centru de plasament din Dej. Mi-au spus că mama m-a abandonat când eram bebeluș. Că n-am fost dorită de nimeni.
Paharul din mâna doamnei Marinescu s-a clătinat. Eu, de la tejghea, am simțit un fior, deși nu știam încă tot ce știu acum: că poate douăzeci și doi de ani plânsese la un mormânt gol.
N-am aflat imediat urmarea. A durat aproape o lună până când, într-o sâmbătă, doamna Marinescu s-a întors la restaurant cu un avocat și cu o mapă galbenă îndesată de hârtii. A cerut testul ADN chiar în ziua aceea, la un laborator privat de pe strada Memorandumului, și a plătit rezultatul urgent, în patruzeci și opt de ore. Am aflat toate astea pentru că ospătarul-șef, cel care voise s-o dea afară pe Luiza, mi-a povestit totul cu lux de amănunte, mândru că fusese martor.
Rezultatul a confirmat ce doamna Marinescu bănuise din prima clipă: Luiza era fiica ei, cea pe care asistenta-șefă de la maternitate — mituită atunci de fratele mai mic al Ceraselei, Viorel, ca să scape moștenirea de un moștenitor nedorit — o dăduse la o mamă biologică falsă și o trecuse ca decedată în registre. Viorel administra de douăzeci de ani afacerile familiei crezând că într-o zi vor fi doar ale lui.
Cerasela nu l-a confruntat la telefon și nu i-a trimis avocați acasă. L-a chemat la notariat, într-o dimineață de marți, cu Luiza lângă ea, îmbrăcată acum într-o rochie simplă, cu părul spălat și strâns într-o coadă, dar tot cu geanta neagră lipită de poală — nu voise s-o lase, spusese, pentru că fusese singurul lucru al ei în toți anii ăia. Viorel a intrat sigur pe el, a văzut-o pe Luiza și a înțepenit în prag.
— Asta ce înseamnă? a întrebat, deja cu vocea spartă.
— Înseamnă că fiica mea trăiește — a spus Cerasela, împingând spre el dosarul cu rezultatul ADN și copia declarației pe care asistenta-șefă, găsită și convinsă de avocat să depună mărturie în schimbul imunității, o semnase deja la poliție. — Și înseamnă că de azi, actele de la firma de transport, de la cele trei hoteluri și de la terenurile din Florești ies din contul tău de administrator și trec pe numele Luizei. Ai avut douăzeci de ani ca administrator al averii mele. Se încheie azi.
Viorel a încercat să vorbească despre familie, despre greșeli din tinerețe, despre faptul că el crescuse compania de la zero alături de ea. Cerasela l-a ascultat până la capăt, fără să-l întrerupă, apoi a scos telefonul, a deschis aplicația băncii chiar acolo, în fața notarului, și i-a arătat ecranul: contul de administrare pe care el îl folosea de ani buni pentru cheltuieli personale fusese deja închis cu o oră înainte. A pus pe masă și un plic sigilat, cu cheile de la biroul lui din clădirea de pe Calea Turzii.
— Nu te urăsc, Viorele. Dar nu mai plătesc pentru locul pe care mi l-ai furat fiicei mele.
A ieșit din notariat cu Luiza de mână, iar el a rămas în prag, cu dosarul în brațe, uitându-se după ele cum se urcă în mașină. Eu am mai văzut-o pe Luiza o singură dată, cu o săptămână mai târziu, oprindu-se la tejgheaua mea de covrigi, de data asta cu bani în buzunar și cu pantofi noi. Mi-a cumpărat două gogoși cu gem, a lăsat un bacșiș cât nu câștigam eu într-o zi întreagă, și mi-a zâmbit scurt înainte să se urce în mașina care o aștepta la colț.
