— Nu poți avea grijă de el. Predă-l. Se descurcă mai bine alții.
Radu a spus asta rezemat de frigider, cu cana de cafea în mână, de parcă vorbea despre o canapea veche pe care vrem s-o dăm la un centru de colectare. Nu țipase. Nu venea de la o petrecere cu bere. Vorbise calm, la ora opt dimineața, într-o bucătărie din Cluj-Napoca în care mirosea încă a lapte praf și a detergent de rufe pentru bebeluși.
Eu stăteam pe scaun, cu Matei în brațe. Avea trei luni și jumătate. Afară ningea cu fulgi mari, umezi, primii ninsori adevărați din noiembrie, iar pe blocul vecin cineva pusese deja luminițe de Crăciun care se aprindeau și se stingeau fără noimă, ca un cod Morse stricat.
Nu am țipat. Am întrebat doar:
— Cum adică, "predă-l"?
— La casa de copii. Sau la mama ta. Undeva. Eu nu mai rezist, Ana. Plânge noaptea, tu ești obosită tot timpul, casa e un haos. Nu funcționează treaba asta.
Am simțit cum îmi tremură bărbia lui Matei sub degete — probabil îi era foame, nu înțelegea nimic din ce se întâmpla deasupra capului lui, dar copiii simt tensiunea din aer înainte s-o priceapă mintea. L-am strâns puțin mai tare și am zis:
— E fiul tău.
— E o greșeală, spuse el, și puse cana în chiuvetă cu un clinchet care mi s-a părut nefiresc de tare în liniștea aia. O greșeală pe care n-am de gând s-o plătesc toată viața.
***
Ne cunoscusem cu patru ani înainte, la nunta unei colege de facultate, într-un restaurant de pe malul Someșului. Radu lucra în vânzări la o firmă de utilaje agricole, avea mașină — o Dacia Duster gri, spălată mereu ca nouă — și un fel de a vorbi liniștit, sigur pe el, care pe atunci mi se păruse maturitate. Ne-am căsătorit după un an și jumătate. Sarcina a venit repede, poate prea repede pentru el, deși nu spusese niciodată direct asta.
Primele luni după naștere fuseseră grele — cum sunt, cred, pentru toată lumea. Nopți fără somn, alăptare dureroasă, o casă mică de două camere pe care o plătisem cu credit de la mama și de la sora lui Radu. Dar eu credeam că suntem echipă. Credeam că vorba "greutăți" înseamnă ceva ce treci împreună, nu ceva de care scapi predând copilul ca pe un colet greșit livrat.
În seara aia, după ce a plecat la muncă, m-am uitat lung la telefon. Aveam numărul mamei mele, Silvia, care locuia la Turda, la vreo treizeci de kilometri. Am format numărul, dar am închis înainte să sune. Nu voiam s-o sperii de dimineață. Am pus telefonul pe masă, lângă un pahar cu ceai de care nici nu mai știu ce gust avea, și m-am dus să-i schimb scutecul lui Matei.
***
Radu nu a lăsat lucrurile așa. A revenit la subiect de trei ori în săptămâna următoare, de fiecare dată la fel de calm, ca și cum repeta un argument comercial pe care îl mai folosise cu un client dificil.
— Am vorbit cu avocatul lui Cristi, mi-a spus vineri seara, în timp ce eu terminam de spălat biberoanele. Zice că se poate face rapid, dacă suntem amândoi de acord. Ai semna niște hârtii, atât.
— Nu semnez nimic.
— Ana, gândește-te rațional. Suntem tineri. Mai avem timp pentru un copil, când o să fim pregătiți amândoi.
— El e pregătit deja, am zis, arătând spre pătuțul din camera alăturată. S-a născut. Nu poți să-l trimiți înapoi pentru că tu nu ești pregătit.
A tăcut atunci, dar l-am văzut cum se uită la mine altfel, ca la un obstacol care nu vrea să cedeze. Când m-am trezit dimineața următoare, geanta lui de sport nu mai era în hol, iar pe masa din bucătărie găsisem un bilet scris în grabă: "Am nevoie de timp să mă gândesc. Stau la Cristi câteva zile."
N-a fost câteva zile. A fost trei săptămâni.
***
În vremea aia am rămas singură cu Matei într-un apartament la etajul patru, fără lift, într-un cartier din Mănăștur, cu rate de plătit și un salariu de educatoare la o grădiniță de stat care abia acoperea jumătate din cheltuieli. Mama venea de două ori pe săptămână cu plase pline — brânză de la piață, ouă, o pungă cu bani pe care o strecura discret sub o farfurie, ca și cum mi-ar fi fost rușine să iau ajutor, deși nu mi-era.
Într-o seară, în timp ce alăptam la lumina veiozei, mi-a sunat telefonul. Sora lui Radu, Cristina. Ne înțelesesem întotdeauna bine.
— Ana, uite, nu vreau să mă bag, dar trebuie să știi ceva. Radu a fost la părinții noștri și le-a spus că vrea să divorțeze și că nu recunoaște copilul ca fiind al lui.
Am simțit un fel de frig care pornea de la stomac și urca. Nu pentru mine — pentru Matei, care dormea liniștit lângă mine, cu pumnul mic strâns lângă obraz, fără habar că cineva încerca să-l șteargă din propria lui poveste.
— A spus asta serios?
— Serios de tot. Zice că vrea test ADN. Ana, îmi pare rău, dar am crezut că trebuie să știi înainte să te sune el.
Am pus telefonul jos și am rămas cu ochii la tavanul cu o pată veche de igrasie, în formă de hartă imaginară, pe care obișnuiam s-o privesc noaptea când nu puteam dormi. Nu am plâns. Eram prea obosită să plâng. Am hotărât în seara aia ceva ce nu i-am spus nimănui atunci: dacă vrea test ADN, îl va avea. Și dacă rezultatul confirmă ce știu deja — că e al lui, pentru că nu fusese nimeni altcineva, niciodată —, atunci lucrurile se vor schimba definitiv.
***
Testul l-am făcut la un laborator privat din centrul orașului, pe strada Regele Ferdinand, într-o joi de ianuarie. Radu a venit, palid, fără să vorbească aproape deloc în sala de așteptare. Rezultatul a venit după zece zile: 99,99% probabilitate de paternitate.
L-a citit în picioare, în bucătăria aceleiași case, exact unde stătuse și în noaptea în care îmi ceruse să renunț la fiul nostru. De data asta eu eram cea rezemată de blat, cu hârtia în mână, iar el stătea la masă.
— Bine, a zis. E al meu. Ce vrei să fac acum?
— Nimic, i-am răspuns. Nu mai vreau să faci nimic pentru mine. Vreau doar să plătești pensie alimentară și să știi că, dacă vrei să-l vezi pe Matei când va crește, va fi alegerea lui, nu a ta.
— Ana, hai să nu exagerăm…
— Nu exagerez. Am rupt hârtia asta acum, i-am arătat rezultatul testului, ținut între degete ca pe o dovadă la tribunal. Am rupt-o pentru mine, ca să nu mai am nevoie de ea. Tu ai avut nevoie de ea ca să crezi ce era deja adevărat.
***
Divorțul a durat șase luni. Am obținut custodia integrală, iar instanța din Cluj a stabilit o pensie alimentară de opt sute de lei pe lună, sumă pe care Radu a plătit-o cu întârziere de fiecare dată, ca o ultimă formă de rezistență tăcută. Apartamentul cu credit a rămas al meu — el a acceptat să-și cedeze partea în schimbul mașinii, singurul lucru la care ținea cu adevărat.
Astăzi Matei are patru ani. Merge la grădinița unde predau eu, în aceeași sală cu ferestre spre curtea cu un nuc bătrân, sub care copiii se joacă vara. Radu îl vede o dată la două luni, când vine "dacă are timp". Matei nu-l întreabă niciodată de ce nu vine mai des — încă nu are vârsta la care întrebările astea dor cu adevărat.
Acum două săptămâni, Radu m-a sunat să-mi spună că s-a recăsătorit și că soția lui e însărcinată. A adăugat, aproape ca o scuză:
— De data asta o să fiu pregătit.
I-am răspuns simplu:
— Sper să fii.
Am închis telefonul și m-am uitat la Matei, care desena la masa din bucătărie cu niște carioci ieftine cumpărate de la un chioșc din piață, concentrat la un desen cu o casă și un soare cu prea multe raze. Nu i-am spus nimic despre convorbire. Unele lucruri copiii nu trebuie să le știe decât atunci când sunt destul de mari să le poarte fără să se rupă.
Am pus ceainicul pe foc, am scos două cești — una pentru mine, una goală, pe care Matei o folosește să "servească ceai" imaginar mamei lui — și am rămas în bucătăria aceea, a mea de-acum, ascultând fluieratul apei care fierbea și glasul lui Matei numărând razele soarelui pe care le desena, unul câte unul, fără grabă.
