Am o soră, Corina, cu patru ani mai mică decât mine. Când a rămas fără serviciu la firma de contabilitate din Ploiești, am zis: vino la Brașov, stai la mine, ne descurcăm împreună până te aranjezi. Aveam o casă cu etaj pe strada Lungă, moștenită de la părinți, și la parter un spațiu pe care-l transformasem în atelier de croitorie — de-acolo îmi scoteam traiul, cu comenzi de la trei magazine de mireasă din centru.
A venit în martie, cu două valize și motanul ei, Titus, care mirosea a saramură de la mutare. I-am dat camera din capul scării, cea cu soare dimineața. Primele săptămâni a fost recunoscătoare până la lacrimi. Pe urmă lacrimile au rămas, dar recunoștința a dispărut pe undeva.
Șapte luni. Șapte luni am plătit eu întreținerea, curentul, gazul, cumpărăturile de la Kaufland de pe Calea București, chiar și abonamentul ei la sală, ca să nu se simtă rău că stă degeaba. Corina zicea mereu că e "pe punctul" să găsească ceva. Între timp, a găsit timp să-și refacă unghiile la salon de două ori pe lună și să comande mâncare prin aplicație aproape în fiecare seară, în timp ce eu coseam până la unu noaptea rochii de mireasă cu bust de sirenă, ca să scot bani și pentru ea.
Într-o joi de octombrie, am rugat-o să mă ajute cu o comandă urgentă — treizeci de fuste de domnișoare de onoare, termen sâmbătă. A stat cinci minute la mașina de cusut, a înțepat-o acul, a zis că "nu-i vina ei că n-a fost învățată de mică să coasă, nu toată lumea are talentul tău, Ilinca" — și a plecat să se uite la un serial pe canapea. Am cusut singură toată noaptea, cu cafea și cu spatele înțepenit.
A doua zi, mama m-a sunat de la Sinaia, unde stă acum cu mătușa Vio. Corina îi spusese, plângând, că o exploatez, că o pun să muncească pe gratis în atelier, că sunt "geloasă" fiindcă ea a fost mereu drăgălașa familiei. Mama, care nu vede dincolo de vocea Corinei la telefon, mi-a zis din prima frază: "Ilinca, las-o pe soră-ta în pace, nu toți suntem la fel de descurcăreți ca tine."
Am pus telefonul jos și m-am uitat la caietul de comenzi. Trei mii opt sute de lei cheltuiam lunar doar cu întreținerea Corinei — chirie ipotetică inclusă, dacă ar fi stat singură, plus mâncare, plus abonamentul la sală pe care nici nu-l mai folosea de-o lună. Șapte luni, aproape douăzeci și șapte de mii de lei ieșiți din buzunarul meu, din banii pe rochii de mireasă cusute noaptea.
N-am mai vrut ceartă. Am vrut hârtie.
Vineri dimineață, am dus-o pe Corina la o cafea la cofetăria de vizavi de Biserica Neagră, locul unde obișnuiam să sărbătorim de mici zilele de naștere. I-am pus în față o foaie: un tabel simplu, făcut în Excel, cu toate cheltuielile ei din martie până în octombrie, lună de lună, sumă de sumă. Am pus și un al doilea document — contract de închiriere pentru camera cu soare, opt sute de lei pe lună plus jumătate din utilități, valabil de la 1 noiembrie, semnat deja de mine.
— Ce-i asta, Ilinca, mă dai afară?
— Nu te dau afară. Îți dau șansa să-ți plătești locul unde dormi, ca orice chiriaș. Sau, dacă preferi, te ajut să-ți cauți o garsonieră — am sunat deja la o agenție de pe Calea Făgărașului, sunt două libere sub trei sute de euro.
A plâns, a zis că sunt rece, că am devenit ca tata, care "măsura totul în bani". I-am răspuns că tata măsura totul în muncă, nu în bani, și că diferența asta ea n-a vrut niciodată s-o vadă.
A doua zi, mama a sunat iar, de data asta cu alt ton, fiindcă Corina îi arătase, plângând, "contractul crud" pe care i l-am dat. I-am citit mamei, la telefon, tabelul cu sumele. Tăcere lungă. Apoi: "N-am știut că-i atâta." Am zis: acum știi.
Corina n-a semnat contractul. A ales garsoniera de pe Calea Făgărașului, o cameristă mică cu vedere spre depou, plătită din banii de șomaj și dintr-un job part-time găsit în trei zile — exact atât i-a trebuit când a înțeles că nu mai are unde să amâne.
S-a mutat într-o sâmbătă, cu Titus în geantă de transport și cu aceleași două valize din martie. La ușă, mi-a spus doar atât: "Sper să nu regreți asta." Nu i-am răspuns cu vorbe. Am dus-o cu mașina, i-am cărat cutiile pe trei etaje fără lift, i-am lăsat pe masa din bucătărie o pungă cu paste, ulei și un pachet de cafea — ultimul lucru pe care l-am mai plătit eu pentru ea.
Atelierul de la parter e din nou numai al meu. Cos până la unu noaptea, dar acum banii ăia rămân în contul meu, nu se topesc într-o listă de cumpărături pentru altcineva. Mama mi-a mai adus vorba, o dată, despre "împăcare de sărbători". I-am spus că ușa e deschisă oricând Corina vrea să vină în vizită — dar cu bilet dus-întors, nu cu geamantan.
