Clopoțelul de la ușa atelierului de croitorie a sunat de două ori, apoi s-a oprit brusc, ca și cum cineva ar fi ținut ușa întredeschisă fără să se hotărască dacă intră sau pleacă. Ioana Bălan a ridicat capul de la mașina de cusut Singer moștenită de la mama ei și a văzut-o pe Cristina în prag, cu geanta de firmă atârnată de umăr și fața aceea de om care a exersat discursul pe scări.
— Mamă, trebuie să vorbim.
Nu "bună ziua". Nu "cum merge comanda pentru rochiile de mireasă". Direct "trebuie să vorbim", ca la un raport de la firmă.
Ioana a scos acul din material și l-a înfipt cu grijă în pernuța roșie de pe masă, deprindere de treizeci de ani, de când cususe prima fustă pentru o vecină de pe Calea Moților.
— Spune, Cristina.
Fiica ei s-a așezat pe scaunul de lângă vitrina cu nasturi, fără să-și scoată paltonul. Afară, pe strada din Cluj-Napoca, ningea mărunt și rar, genul de ninsoare care nu se așază, doar murdărește trotuarul. Era douăzeci decembrie, cu cinci zile înainte de Crăciun, și în atelier mirosea a lână udă și a cafea rece uitată în ceașcă de dimineață.
— Anul ăsta nu mai venim la tine de Crăciun. Facem masa la noi, la Florești. Radu a zis că e mai simplu, cu Matei mic, nu-l mai plimbăm prin oraș pe frig.
Ioana a strâns din buze, deși ceva în ea s-a strâns ca ața prea întinsă în ac.
— Bine. Și eu ce fac, vin la voi?
Cristina și-a privit unghiile, proaspăt date cu ojă roșie, cadou de Moș Nicolae probabil.
— Păi… vezi tu, e loc cam puțin. Vine și mama lui Radu, și sora lui cu bărbatul ei. Opt persoane la masă deja. Poate anul viitor.
Opt persoane. Ioana a numărat în minte: Radu, Cristina, Matei, soacra lui Radu, sora lui Radu cu soțul — asta fac șase. Nu a mai întrebat cine sunt ceilalți doi. Nu conta. Conta un singur lucru: pe ea nu o socotise nimeni în acel număr.
— Am înțeles, spuse Ioana, și vocea îi ieși mai plată decât ar fi vrut.
Cristina s-a ridicat repede, ușurată că partea grea trecuse fără scandal.
— Îți trimit poze de la masă, promit. Și vin să te văd de Sfântul Vasile, sigur.
A plecat lăsând ușa să sune iar, de data asta o singură dată, scurt.
Ioana a rămas cu acul în mână și cu rochia de mireasă neterminată pe masă — comanda unei fete din Florești, ironie, care avea nuntă în februarie și voia dantelă de Calais pe corsaj. A privit pe geam cum fiica ei se urca în Duster-ul gri, cum bloca luminile intermitente, cum pleca fără să se uite înapoi la vitrina cu ață colorată în care Ioana își pusese tot sufletul de douăzeci de ani.
Nu era prima dată când simțea că devine o problemă de organizare. Anul trecut Cristina o pusese la coada mesei, lângă un bufet cu farfurii, "că e mai aproape de bucătărie, mamă, tu tot te ridici să ajuți". Cu doi ani în urmă, de Paște, o rugase să vină cu o oră mai târziu, "că trebuie să terminăm de aranjat, nu vrem să te punem la treabă". De fiecare dată o explicație rezonabilă. De fiecare dată Ioana înghițea și zâmbea, pentru că așa fac mamele, nu-i așa?
A închis atelierul mai devreme decât de obicei, a stins lumina de deasupra vitrinei cu nasturi de sidef și a mers pe jos până acasă, pe bulevardul plin de luminițe și tarabe cu turtă dulce. Vitrina unei brutării avea un cozonac expus cu mac și nucă, exact ca ăla pe care i-l făcea maică-sa, cu coajă lucioasă unsă cu gălbenuș. S-a oprit un minut, a privit-o, apoi a intrat și a cumpărat unul singur, mic, cât să ajungă pentru o persoană.
Acasă, în apartamentul din Mărăști cu trei camere rămase goale de când soțul ei murise, cu opt ani în urmă, de infarct, în somn, fără să apuce să-și ia rămas bun, Ioana s-a așezat la masa din bucătărie și a scos un caiet vechi, cu coperți vișinii, decolorate. Era caietul de rețete al mamei ei, transmis din generație în generație, cu file îngălbenite și pete de grăsime în dreptul rețetelor folosite des. La pagina cu sarmalele de Crăciun, scrisul bunicii ei era aproape șters: "un pumn de orez, nu mai mult, altfel se sfărâmă foaia de varză".
A răsfoit mai departe. Rețeta de cozonac cu mac. Rețeta de piftie cu usturoi mult. Rețeta de salată de boeuf, cu maioneza făcută în casă, bătută cu telul de mână, nu cu mixerul, "că se taie altfel", scrisese bunica. Trei generații de femei care găteau pentru cei dragi, care rămâneau în bucătărie în timp ce ceilalți stăteau la masă și mâncau, care se simțeau utile pentru că erau necesare.
Ioana a închis caietul brusc.
Dimineața următoare a sunat-o pe Melania, prietena ei de la parohia din cartier, cu care se cunoștea de la cursul de aranjamente florale de la biserică.
— Melania, tu ce faci de Crăciun?
— Stau singură, dragă. Copiii sunt plecați în Anglia, la Manchester, cu nurorile, cu tot. Anul ăsta nu au putut veni, bilete scumpe la avion în perioada asta.
— Vrei să vii la mine?
Tăcere scurtă la celălalt capăt al firului, apoi un râs mic, aproape rușinat.
— N-aș vrea să-ți stric planurile de familie.
— N-am planuri de familie anul ăsta, Melania. Am o masă goală și un caiet plin de rețete pe care nu le-a mai gătit nimeni de mult. Hai la mine.
În zilele următoare, Ioana a mai sunat de câteva ori. Pe domnul Tiberiu, croitorul pensionar de la etajul trei, care își pierduse soția în urmă cu doi ani și pe care Ioana îl vedea uneori cumpărând pâine singur, cu mersul lui rar și hainele mereu curate, dar puțin cam largi acum. Pe Diana, tânăra care lucra la florăria de vizavi, venită din Sighetu Marmației la facultate și rămasă în Cluj, prea departe de casă ca să facă naveta de sărbători cu banii de studentă.
Toți au zis da. Toți cu aceeași ezitare inițială, aceeași teamă de a deranja, apoi aceeași ușurare când au înțeles că Ioana chiar își dorea compania lor, nu îi invita din milă.
În douăzeci și trei decembrie, Ioana a scos caietul mamei și a început să gătească pentru patru persoane. A cumpărat carne tocată de la măcelăria din Piața Mărăști, unde vânzătorul o știa de ani și îi păstra totdeauna bucata cea mai bună de vită. A cumpărat varză murată de la o femeie din piață care venea din Feleacu cu găleți întregi, aduse cu căruța trasă de un cal bătrân, obicei pe care mulți îl credeau dispărut. A umplut foile de varză cu grijă, "un pumn de orez, nu mai mult", exact cum scrisese bunica, în timp ce la radio, prins pe un post local, un preot vorbea despre nașterea din Betleem și despre lumina care intră chiar și în casele cele mai întunecate.
În douăzeci și cinci decembrie, la ora unu după-amiaza, masa din sufrageria Ioanei era plină. Melania adusese o sticlă de vin de Murfatlar, cumpărată special, "că nu se cade să vii cu mâna goală". Domnul Tiberiu venise cu o cutie de bomboane de la o cofetărie de pe strada Regele Ferdinand și cu povești despre soția lui, pe care nu le mai spusese nimănui de mult, pentru că nimeni nu-l mai întrebase. Diana adusese un buchet de crini albi, rămas nevândut, "că măcar să nu se ofilească degeaba în frigider".
Au mâncat sarmale cu mămăligă și smântână, piftie, cozonac cu mac tăiat felii groase. Domnul Tiberiu a povestit cum și-a cunoscut soția la un bal de absolvire, în 1974, cum a dansat cu ea toată noaptea fără să știe cum o cheamă. Diana s-a oprit din vorbit când a ajuns la mama ei din Maramureș, și-a dus șervetul de pânză la ochi, apoi a râs de propriile lacrimi și a mai cerut o felie de cozonac. Melania a povestit bancuri vechi de pe vremea comunismului, din anii studenției la Iași, și pentru prima dată în multe luni în casa aceea s-a auzit un râs adevărat, din piept.
La ora patru, telefonul Ioanei a sunat. Cristina.
— Mamă, la mulți ani, sărbători fericite! Am uitat să te sun de dimineață, a fost nebunie cu masa. Ce faci, ești singură?
Ioana a privit spre sufragerie, unde domnul Tiberiu turna al doilea pahar de vin Melaniei, iar Diana râdea cu gura plină de o glumă a lui despre nunta la care mersese fără invitație, doar ca să danseze cu viitoarea lui soție.
— Nu, dragă. Am musafiri. Suntem patru la masă.
O pauză la celălalt capăt.
— Cine e la tine?
— Prieteni. Oameni cărora le-a fost dor de o masă de sărbătoare și cui i-a fost dor să gătească pentru cineva.
Cristina a rămas tăcută câteva secunde.
— Mamă, îmi pare rău pentru anul ăsta. Chiar mi-a părut rău când am plecat din atelier, dar Radu…
— Cristina, nu-ți cer scuze. Îți spun doar cum stau lucrurile. Am o masă la care se mănâncă bine și se râde mult. Anul viitor, dacă vrei, vino și tu. Dar nu te mai aștept la ușă cu geanta gata de plecare, ca și cum aș fi ultima oprire pe listă.
A închis telefonul cu blândețe, fără trântit, fără dramă. S-a întors la masă, unde domnul Tiberiu tocmai deschidea a doua sticlă de vin și Diana turna cafea din ibricul de cupru pe care Ioana îl folosea doar de sărbători.
În ianuarie, Ioana a dus caietul de rețete la un atelier de legătorie de cărți de pe strada Universității și a cerut să fie copiat, pagină cu pagină, într-un caiet nou, cu coperți tari. Originalul l-a pus într-o cutie de lemn, pe raftul din dormitor, lângă poza de nuntă cu soțul ei. Caietul copiat a rămas în bucătărie, la vedere, gata de folosit.
În a treia duminică din februarie, la ora unu fix, cineva a bătut la ușă înainte să sune soneria — domnul Tiberiu venea mereu cu cinci minute mai devreme, "ca să nu te grăbesc la plecare, dar nici să te las singură până vin ceilalți". În urma lui, pe scări, se auzeau pașii Cristinei, cu Matei de mână, și glasul ei strigând încă de pe palier:
— Mamă, am adus o cutie și pentru Radu, arată-mi cum faci sarmalele alea, că zice că nu mai vrea altele!
Ioana a lăsat ibricul de cupru pe foc și s-a dus să deschidă amândouă ușile deodată.
