Radu avea patruzeci și doi de ani și un service auto pe strada Câmpului din Craiova, moștenit de la taică-su, dar pus pe picioare, cu bani și cu nopți nedormite, de maică-sa.
Elena Bratu împlinise șaptezeci de ani în martie. Locuia singură într-un apartament cu două camere din cartierul Craiovița Nouă, la etajul trei, fără lift, cu o ladă de conserve de gutui pe balcon și un calendar de perete pe care bifa cu pixul zilele când vorbea la telefon cu nepoții. Nu erau multe bife.
Pensia îi ajungea de întreținere și de pastilele de tensiune. Restul, cât mai rămânea, îl punea deoparte într-un plic galben, în sertarul de la noptieră, sub o poză cu Gheorghe, soțul ei, mort de nouă ani.
Cu banii ăia din plic cumpărase, cu douăzeci și trei de ani în urmă, un teren de lângă șosea. Pe teren se ridicase, cărămidă cu cărămidă, service-ul. Actele fuseseră scrise pe numele lui Radu pentru că așa se făcea atunci, fiul e fiul, cine altcineva să continue afacerea.
Ce n-a scris nimeni niciodată, pe nicio hârtie, a fost cât a muncit ea acolo: la casă, la piese, la telefoane cu clienți nervoși, în timp ce Radu era încă la liceul auto și învăța să demonteze o cutie de viteze.
*
Vestea a venit într-o duminică, la prânz, când Elena a bătut la ușa fiului cu o tavă de sarmale acoperită cu un prosop de bucătărie. Voia să-i vadă pe nepoți, pe Matei și pe Ilinca, înainte să înceapă școala.
I-a deschis Carmen, nora. Nu s-a dat la o parte din prag.
— Am venit cu mâncare, a zis Elena, întinzând tava.
— N-avem loc în frigider, a răspuns Carmen. Și oricum copiii au mâncat.
În spatele ei, în hol, Elena a văzut cutii de mutare stivuite lângă șifonier. Multe cutii.
— Vă mutați?
Carmen a ezitat o secundă. Apoi:
— Radu o să vă spună el. Nu e treaba mea să vă anunț eu.
A închis ușa. Nu trântit. Doar închisă, cu un clic sec, ca un contract semnat.
*
Radu a venit la ea abia miercuri seara, după program, cu mirosul de ulei de motor încă pe mâini. S-a așezat la masa din bucătărie fără să-și scoată geaca.
— Mamă, service-ul îl trec pe numele Carmenei.
Elena a pus ceainicul pe foc, deși nu voia ceai. Voia doar ceva de făcut cu mâinile în timp ce asculta.
— De ce?
— Fiscal, e mai bine așa. Ea e PFA, eu am datorii la ANAF din perioada pandemiei, dacă rămâne pe numele meu îmi pot pune poprire pe firmă. Pe numele ei, sunt curat.
Suna a explicație de contabil. Suna prea rotund ca să fie tot adevărul.
— Și casa? a întrebat Elena, deși nu voia să întrebe.
— Ne mutăm în Băile Govora, la părinții ei. Are o vilă acolo, e mai aproape de școala unde vrea Carmen să-i dea pe Matei și pe Ilinca. Eu deschid un punct de lucru acolo.
— Când ați hotărât asta?
Radu s-a uitat la ceainic, nu la ea.
— De o lună. N-am vrut să te stresăm până nu era sigur.
Elena a turnat apa peste plicul de mușețel. Aburul i-a înțepat ochii — sau poate n-a fost aburul.
— Și service-ul de aici? Cel pe care l-am construit noi doi?
— Rămâne. Angajez un manager. Carmen se ocupă de partea financiară de la distanță.
— Eu ce mai sunt în povestea asta?
Radu s-a ridicat, a luat un pahar cu apă de la robinet, l-a băut pe jumătate.
— Ești mama mea. Nimeni nu-ți ia asta.
N-a răspuns la întrebare. A răspuns la altceva, la ceva ce nimeni n-o întrebase.
*
A doborât-o nu mutarea. A doborât-o gestul de peste două săptămâni, când s-a dus la service să ducă niște documente vechi de garanție pe care le găsise prin dulap, hârtii din 2019, utile pentru un client.
La intrare, deasupra ușii, era un banner nou, plastifiat, cu litere albastre: SERVICE AUTO CARMEN BRATU.
Numele ei — al Elenei — nu apărea nicăieri. Nici pe firmă, nici pe factura pe care i-a arătat-o mecanicul Costel, om vechi, angajat încă de pe vremea răposatului Gheorghe.
— Doamna Elena, a zis Costel, coborând vocea, ca și cum ar fi trădat pe cineva doar rostind-o. Săptămâna trecută a venit Carmen cu un avocat. Au schimbat sigiliul de la ușa biroului. Cel vechi, unde țineați dumneavoastră hârtiile de contabilitate. Au zis că fac inventar.
— Și ce era în birou?
— Nu știu, doamnă. Dar cheia veche n-a mai mers de atunci.
Elena a ținut tava — nu, nu mai era vorba de nicio tavă, de data asta venise doar cu un dosar de plastic sub braț — și a simțit cum dosarul devine dintr-o dată foarte greu.
*
N-a plâns acasă. A făcut altceva.
A scos plicul galben din sertar. Nu mai erau bani în el — banii se terminaseră demult, investiți în teren, în cărămizi, în ani. Dar erau chitanțe. Chitanța de cumpărare a terenului din 2001, pe numele ei, Elena Bratu, cu ștampila notarului de atunci, un bărbat pe nume Ionescu, mort și el între timp, dar cu birou continuat de fiica lui.
A doua zi Elena a mers la acel birou notarial, pe bulevardul Decebal, cu dosarul strâns la piept ca pe o geantă de bani.
— Doamna Bratu, terenul a fost cumpărat de dumneavoastră, dar construcția — service-ul — a fost autorizată și înregistrată pe numele fiului dumneavoastră, în baza unui contract de comodat pe care l-ați semnat atunci, i-a explicat notara, o femeie tânără, cu ochelari și un ton răbdător de parcă mai explicase asta de multe ori la alți părinți. Comodatul — dreptul lui de folosință — nu e definitiv. Terenul e tot al dumneavoastră.
— Și dacă terenul e al meu…
— Atunci puteți revoca dreptul de folosință oricând, cu preaviz legal. Fiul dumneavoastră ar trebui fie să cumpere terenul de la dumneavoastră, la valoare de piață, fie să elibereze construcția.
Elena s-a uitat pe fereastra biroului, la un magazin de covrigi de peste drum, la un băiat care vindea ziare vechi de sub o umbrelă ruptă. Lumea își vedea de treabă, indiferentă la ce se prăbușea în ea.
— Cât ar valora terenul ăsta acum? Cu tot ce e construit pe el?
Notara a răsfoit un dosar, a scris ceva pe o hârtie.
— Aproximativ trei sute optzeci de mii de lei. Poate mai mult, e pe șosea, are vad comercial bun.
Trei sute optzeci de mii. Elena a numărat în gând anii: douăzeci și trei. Aproape unu la unu, an cu leu, dacă socotea altfel — nu bani, ci nopți nedormite la telefon cu furnizorii, dimineți în care deschidea ea service-ul pentru că Radu întârzia, sărbători de Paște petrecute în halat lângă o cutie de scule.
— Vreau actele de revocare, a zis ea. Și vreau să știu exact cât timp am ca preaviz.
— Treizeci de zile, conform contractului semnat. După aceea, dacă nu s-a rezolvat situația, puteți solicita evacuarea construcției de pe teren prin instanță, sau puteți vinde terenul altcuiva — construcția, tehnic, urmează regimul juridic al terenului, dacă nu există altă înțelegere scrisă.
*
Treizeci de zile a lăsat-o Elena să treacă în tăcere. N-a sunat, n-a scris mesaje, n-a bătut la nicio ușă. A făcut altceva: a pus la vânzare, printr-un agent imobiliar de încredere, o vecină de bloc pe nume Georgeta, un anunț discret pentru un teren cu construcție industrială, situat pe șoseaua de centură, potrivit pentru service auto, spălătorie sau depozit.
A treia zi de la afișarea anunțului pe un site de imobiliare, telefonul Elenei a sunat. Radu.
— Mamă, ce înseamnă anunțul ăsta? Costel mi-a trimis linkul. E service-ul nostru!
— E terenul meu, Radule. Cu construcția de pe el. Am fost la notar acum o lună. Ți-am revocat comodatul.
Tăcere la celălalt capăt. Apoi, mai încet:
— De ce nu mi-ai spus?
— Ți-am spus, în seara aia, la masa din bucătărie, când mi-ai zis că treci totul pe numele Carmenei. Ai vorbit tu douăzeci de minute. N-ai întrebat nimic. Nici măcar dacă terenul e al tău sau al meu.
*
S-au întâlnit peste două zile, nu la ea acasă, nu la service, ci la biroul notarial de pe Decebal — locul ăsta neutru, cu miros de hârtie și cafea proastă de la automat, unde nimeni nu putea trânti o ușă.
Radu a venit singur. Carmen n-a venit — poate ştiind ce se decide, poate tocmai de-aceea rămânând departe.
— Mamă, hai să vorbim ca oamenii. Anulează anunțul. Găsim o soluție.
— Am o soluție, Radule. Ai treizeci de zile — au mai rămas nouă — să-mi plătești valoarea terenului, trei sute optzeci de mii de lei, sau să-l cumperi în rate cu un contract legal, la notar, cu dobânda pieței. Dacă nu, vând cui oferă mai mult. Am deja doi interesați.
— N-am banii ăștia acum.
— Atunci ia un credit. Sau cere-i socrului tău din Govora. Are o vilă, mi-ai zis.
Radu s-a uitat la ea cum nu se mai uitase de mult — nu cu supărare, ci cu ceva ce semăna a spaimă, pentru că înțelegea, în sfârșit, cine ținea, de fapt, hârtiile importante.
— Ai putea să-mi dai măcar timp.
— Ți-am dat douăzeci și trei de ani, Radule. Timp mai am puțin.
*
N-a vândut terenul unui străin. Nici n-avea de gând, de fapt — anunțul fusese momeala, nu planul final. Când Radu a găsit, în cele din urmă, un credit ipotecar pe numele lui, fără Carmen ca titulară, Elena a semnat contractul de vânzare la același birou de pe Decebal, cu aceeași notară, care de data asta n-a mai avut nevoie să explice nimic.
A primit banii într-un cont nou, deschis doar pe numele ei, la o bancă din centru, nu la cea unde avea Radu firma.
Cu o parte a cumpărat, în rate, un apartament mai mic, cu balcon spre sud, într-un bloc nou din Craiovița, la parter, fără scări. Cu restul a deschis un depozit bancar pe termen, ca să nu mai depindă de nimeni la bătrânețe pentru pastilele de tensiune.
Pe firma service-ului, litera C de la Carmen a rămas. Elena n-a cerut s-o șteargă. N-a mai cerut nimic de la locul acela.
A cerut, în schimb, ca actul de vânzare să conțină o clauză — sugerată chiar de ea, nu de avocat — prin care contractul de folosință a terenului rămâne valabil doar cât timp proprietarul construcției, adică Radu, plătește la timp ratele către bancă, nu către ea. Dacă întârzie, dreptul revine, teoretic, la vânzător — la ea. O ultimă frânghie, subțire, dar reală, ținută în mână.
Nu i-a mai dus niciodată tavă cu sarmale nimănui fără să sune înainte.
