Oana Munteanu avea pe Drumul Taberei o cafenea-patiserie mică, cu șase mese, cu vitrina în care stăteau aceleași cornuri cu mac și același cheesecake cu căpșuni la optsprezece lei felia. Peste drum, într-un garaj transformat, vecina ei de bloc, Larisa Dobre, cosea genți de piele la comandă — cusături duble și feronerie de alamă pe care o aducea de la Brașov.
Se înțelegeau ca vecinele dintr-un bloc: împrumutau zahăr, schimbau răsaduri de pe pervaz, iar toamna puneau împreună varză murată în borcane mari pe balconul Oanei. Într-o marți, când afară ploua cu găleata și în cafenea televizorul mergea fără sunet pe știri, Oana s-a hotărât să-i facă Larisei o plăcere și a chemat-o la cină, „s-o răsfețe puțin pe vecină”.
A pus masa pe cinste: borș, clătite de cartofi și compot de prune uscate. Dar a servit totul pe cele mai bune farfurii din casă — întinse, de porțelan, cu marginea subțire aurie, moștenite de la o mătușă din Iași. Farfuriile chiar erau frumoase. Doar că Larisa își luxase cu trei ani în urmă încheietura mâinii drepte, osul fusese pus greșit, iar articulația nu se mai întindea complet. Îi era greu să umble cu lingura pe o suprafață plată: borșul fugea, clătitele alunecau, iar să adune ceva dintr-o farfurie întinsă cu o singură mână mobilă era o corvoadă.
Oana nu știa, mai exact nu se gândise. Mânca repede, cu poftă, își lăuda borșul, iar Larisa împingea furculița prin farfurie, fărâmița clătitele și până la urmă a împins farfuria aproape neatinsă.
— De ce nu mănânci, Larisa? Nu-ți place?
— E bun, răspunse Larisa cu ochii pe geam, unde câinele vecinului, Grivei, trăgea o creangă dintr-o baltă. Doar că nu mi-e foame.
Larisa a plecat acasă cu stomacul gol și cu un gust amar — de parcă, din nou, ca după spital, nimeni n-o întrebase cum i-ar fi mai comod.
Peste o săptămână a sunat-o: „Vino sâmbătă, vreau și eu să te răsfăț”. Oana s-a bucurat și a venit la ora șapte fix, cu un tort „Praga” în brațe.
Pe masă, Larisa avea un castron adânc de supă, cu pereți înalți și cioc îngust — din el puteai bea dintr-o singură mișcare chiar și cu o mână nesigură, dar cu lingura sau furculița nu puteai scoate aproape nimic: pereții erau prea drepți, iar vasul adânc cât un ceaun. Larisa turnase acolo supă de ciuperci și bea liniștită direct prin cioc, ținând castronul cu mâna sănătoasă.
Oana a luat lingura, a încercat o dată, apoi încă o dată — lingura atingea fundul, dar la gură nu ajungea decât un strop. A încercat să încline castronul spre ea, supa a sărit pe fața de masă. A stat așa vreo zece minute, flămândă și agasată, cât timp Larisa își termina porția fără grabă.
— Larisa, pot să primesc o farfurie normală?
Larisa a pus castronul deoparte, și-a șters gura cu un șervețel și a zis fără ranchiună, aproape neutru:
— N-am așa ceva. Eu mănânc așa cum îmi e comod. Și tu m-ai servit săptămâna trecută cu farfuriile care îți erau comode ție.
Oana a deschis gura să riposteze, apoi a închis-o. Și-a amintit farfuria întinsă cu marginea aurie și cum Larisa împingea borșul cu furculița.
— Nu m-am gândit la mâna ta. Nu mi-a trecut prin cap să te întreb.
— Păi vezi, a zis Larisa și i-a împins o farfurie normală, pe care o ținea pregătită în dulăpior. Mănâncă, se răcește.
Două zile mai târziu, Oana a venit la Larisa nu cu tort, ci cu un dosar — adusese un catalog cu vase pentru oameni cu mobilitate redusă a mâinii: linguri cu mâner îngroșat, farfurii cu bordură de sprijin care nu lasă mâncarea să alunece. A comandat două seturi din banii ei, patru sute de lei cu livrare prin Fan Courier. Un set l-a păstrat pentru musafiri, care, după cum se dovedise, vin diferiți. Pe celălalt i l-a dat Larisei cu o singură frază: „Nu e un cadou de milă. E ca să nu te mai servesc așa cum îmi e mie comod.”
Larisa a întors în degete lingura cu mâner cauciucat, a pus ceainicul la fiert și a scos din frigider plăcinta cu căpșuni pe care o făcuse aseară — de rezervă, pentru cazul în care Oana venea să se împace.
