Lucrez de doisprezece ani la brutăria "Miroslava" de pe strada Aleku Konstantin, chiar lângă piața din centrul Sucevei, și pot spune că am văzut multe povești pe la tejgheaua asta. Dar niciuna nu mi-a rămas în minte ca a domnului Ilie.
Venea în fiecare dimineață, exact la ora nouă, ploaie sau ninsoare. Comanda mereu același lucru: o cafea cu lapte și o felie de cozonac cu nucă, dacă mai era. Avea vreo optzeci și șase de ani, mergea cu un baston de lemn cu mâner de corn, și zâmbea tuturor din local de parcă ar fi fost singurul lucru pe care mai avea chef să-l facă.
L-am întrebat odată de ce vine mereu singur. Mi-a spus că locuiește cu nepotul lui, Andrei, un băiat de vreo douăzeci și șapte de ani, undeva pe lângă Parcul Șipote. Că părinții băiatului au divorțat de mult, iar tatăl s-a mutat la Cluj și de-atunci abia dacă mai sună de ziua lui de naștere. Bunicul crescuse copilul practic singur, după ce se pensionase de la fabrica de mobilă.
— Andrei ăsta e treaz de om, mi-a zis odată domnul Ilie, sorbind din cafea. L-am învățat eu să repare o priză, să-și facă un CV, să nu se lase păcălit de primul șmecher care-i zâmbește. Nu i-am fost tată, dar m-am străduit.
În vara asta, prin iulie, domnul Ilie a împlinit nouăzeci și unu de ani. Am aflat asta pentru că a venit cu Andrei la brutărie, ceva ce nu se întâmpla aproape niciodată — de obicei nepotul era prea ocupat cu firma lui de instalații, spunea bunicul, cu un fel de mândrie amestecată cu puțină tristețe.
În ziua aceea însă, Andrei a intrat primul, cu o cutie plată legată cu sfoară roșie, și i-a tras un scaun bunicului lângă geam, acolo unde bătea soarele. Eu tocmai puneam la copt niște plăcinte cu brânză și am simțit mirosul de brad venind de afară — cineva tăiase crengi de conifere pentru pomii de Crăciun de vară, un obicei ciudat al vecinilor de peste drum care fac artizanat.
M-am apropiat cu tava și l-am auzit pe Andrei spunând, cam stânjenit:
— Bunicu', am ceva de discutat cu tine. Nu acum, mai târziu, la firmă.
Domnul Ilie a dat doar din umeri, a zis că nu e nicio grabă, și a mușcat din cozonac de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu am văzut cum mâna lui a strâns mai tare bastonul de sub masă.
Peste vreo două săptămâni, domnul Ilie n-a mai venit trei zile la rând. A patra zi a apărut, dar altfel — fără baston, cu un cadru de mers, și cu ochii duși în fundul capului, ca după o boală sau ceva mai rău. Mi-a povestit, în timp ce turnam cafeaua, ce se întâmplase.
Andrei îl chemase la firmă și îi spusese că vrea să-l treacă pe el ca asociat unic la societatea de instalații — firmă pe care bunicul o pornise cu banii lui, cu economiile de la fabrică, acum șapte ani, ca să aibă nepotul de unde porni. Deocamdată bunicul deținea patruzeci la sută din părți, restul fiind ale lui Andrei. Andrei voia să cumpere și partea lui, motivând că "așa e mai simplu cu banca, pentru un credit nou".
— I-am zis că mă gândesc, mi-a spus domnul Ilie, uitându-se pe geam la stația de autobuz unde tocmai cobora un grup de eleve în uniforme bleumarin. Dar simt eu, undeva, că nu de bancă îi e lui gând.
Peste o săptămână a aflat de ce. Andrei se logodise, în secret aproape, cu o fată pe care bunicul n-o cunoscuse niciodată, și planul lor era să vândă jumătate din firmă unui investitor din Iași, ca să facă bani rapid pentru o casă. Fără partea bunicului liberă de orice pretenție, tranzacția nu putea trece. Andrei nu-i spusese asta direct — o aflase de la contabila firmei, o femeie pe nume Dorina, care venea și ea la brutăria noastră și mi-a povestit, îngrijorată, că "nu i se pare corect ce se întâmplă cu bătrânul".
Domnul Ilie n-a mai venit aproape o lună. Am crezut că s-a îmbolnăvit rău. Dorina mi-a spus, într-o dimineață cu ceață deasă peste piață, că bătrânul stătuse internat câteva zile cu tensiunea aiurea, dar că acum era acasă, la sora lui, nu la Andrei.
L-am revăzut abia la începutul lui august. A intrat singur, cu cadrul de mers, dar drept de spate, aproape sfidător. A comandat cafeaua obișnuită și, în timp ce i-o pregăteam, a scos din buzunarul hainei o mapă subțire, din carton gri, legată cu elastic.
— Am fost la avocată, mi-a spus, fără să-l întreb nimic. Am semnat actul de donație — dar nu lui Andrei.
Mi-a explicat, rar, ca și cum ar fi spus lucrul ăsta cu voce tare pentru prima oară și voia să se asigure că e adevărat. Cele patruzeci la sută din firmă, în valoare — aflasem mai târziu, tot de la Dorina — de aproape o sută zece mii de lei, nu i le-a dat nepotului. Le-a transferat integral, prin act notarial, unei fundații locale care se ocupă de reabilitarea copiilor cu dizabilități din județ, unde domnul Ilie fusese voluntar, ani de zile, șofer pe mașina care ducea micuții la terapie.
— Nu i le-am luat ca să-l pedepsesc, mi-a zis, punând mapa la loc în buzunar. I le-am luat pentru că nu mai voiam să fiu întrebat "cât mă costă bunicul".
Peste vreo zece zile, Andrei a venit la brutărie. Nu-l mai văzusem de mult și abia l-am recunoscut — slăbise, avea cearcăne, și purta o geacă de firmă care nu se mai potrivea cu felul în care stătea, aproape încovoiat, pe scaun. A întrebat de bunicul lui, dacă mai vine pe-aici. I-am spus adevărul, că trecuse, dar rar.
A stat vreo oră cu un ceai care s-a răcit complet, uitându-se la telefon, probabil la actele pe care le primise de la bancă și de la notariat — actele care confirmau, negru pe alb, că partea aceea de firmă nu mai era a familiei, ci a unei fundații care ridica rampe pentru scaune cu rotile și plătea kinetoterapeuți.
Nu l-am mai văzut de-atunci decât o singură dată, toamna trecută, prin geam, mergând grăbit pe trotuarul de vizavi, fără să se oprească. Domnul Ilie, în schimb, tot mai vine la ora nouă, cu bastonul, comandă cozonacul dacă a mai rămas, și, în ultima vreme, aduce cu el o fetiță de la fundație, Miruna, căreia îi place să înmoaie cornul în cafeaua lui cu lapte, deși nu ar trebui, și el o lasă, de fiecare dată.
