Mă numesc Vasile Cojocaru, am șaizeci și șapte de ani și sunt paracliserul Bisericii "Sfântul Gheorghe" din Brașov de aproape unsprezece ani. Cei din cartier mă știu ca pe omul care trage clopotele la ora șapte fix și care mătură frunzele de castan din curte în fiecare toamnă. Vă scriu pentru că eu am fost cel care a cerut, în scris, ca motanul acela vagabond să fie alungat din curtea bisericii. Și cred că e timpul să spun de ce am făcut asta și ce s-a întâmplat după.
Motanul îl chema Tigru — un nume dat de copiii de la școala generală de vizavi, pentru dungile lui portocalii. Apăruse prin curte cam de doi ani, venit probabil de la blocurile din Tractorul, unde se strânseseră mulți câini și pisici de stradă după ce demolaseră o magazie veche. La început m-am obișnuit cu el. Dormea pe treptele de la intrarea în sacristie, se freca de picioarele enoriașilor duminica dimineața, iar doamna Ilinca, care vinde lumânări, îi punea zilnic apă într-o farfurie ciobită lângă poarta de fier.
Numai că, în primăvara asta, am avut o problemă mare: pisica preotului paroh, o persană albă pe care o cheamă Miorița, a rămas însărcinată, iar părintele Nicolae era convins că Tigru era vinovatul. A urmat o ceartă cu adevărat urâtă, în care mi s-a reproșat că nu supraveghez curtea cum trebuie, că las animale străine să intre pe proprietatea bisericii, că o să vină cineva de la Protopopiat și o să ne dea amendă pentru "condiții necorespunzătoare". Eu, ca să scap de vină și, recunosc, și pentru că eram sătul de mustrări, am scris o adresă către comitetul parohial cerând ca motanul să fie prins și dus departe, la marginea orașului, lângă Stupini. Nu m-am gândit atunci la ce însemna asta pentru cei din jur. M-am gândit doar să-mi acopăr spatele.
Un vecin de-al meu, Costel, șofer de TIR, s-a oferit să-l ducă cu mașina într-o duminică dimineață, cât lumea era la slujbă. Numai că Tigru, speriat de cușca de transport, a fugit și s-a cățărat pe zidul lateral al bisericii, acolo unde piatra veche are un brâu ornamental îngust, la vreo șase metri înălțime. Și a rămas acolo. Nu voia să coboare — sau poate nu mai putea. Nouăsprezece zile a stat pe muchia aia de piatră, la mila vântului și a ploii de aprilie, uitându-se în jos la curte, la sacristie, la noi toți care treceam pe dedesubt fără să știm ce să facem.
În prima săptămână am crezut că se dă jos singur. În a doua, copiii de la școală, cu ghiozdanele în spate, veneau în fiecare dimineață și ridicau capul spre zid înainte să intre la ore. Bunica Todorescu, care are un aprozar pe strada Lungă, cobora cu o pungă de pui fiert și striga în sus, cu voce tremurândă, "Tigrule, mai rezistă". Voluntarele de la asociația "Suflet pentru Necuvântătoare" au venit de trei ori cu scări și plase, dar zidul era prea abrupt și motanul se retrăgea și mai sus, speriat.
Eu stăteam jos, cu mătura în mână, și mă simțeam din ce în ce mai prost. Pentru mine nu era doar un motan încăpățânat — era dovada vie a unei greșeli pe care o făcusem din laș. Nu-mi doream răul lui. Îmi doream doar să nu mai am belele cu părintele Nicolae. Și uite ce ieșise.
În a nouăsprezecea zi a venit un pompier de la ISU Brașov, prieten cu Costel, cu o scară telescopică pe care o ținea în garaj de la un incendiu de anul trecut. S-a urcat încet, vorbindu-i motanului cu o voce joasă, aproape ca un cântec. Tigru nu a zgâriat, nu a mușcat. S-a lăsat luat în brațe, cu labele atârnând, ca și cum ar fi așteptat de nouăsprezece zile exact gestul ăla.
L-am dus direct la cabinetul veterinar de pe strada Zizinului. Cântărea cu trei kilograme mai puțin decât înainte. Doctorița i-a pus perfuzie cu soluție salină și i-a bandajat o labă din spate, ruptă probabil chiar din prima zi, când căzuse pe brâul de piatră. Factura a fost patru sute douăzeci de lei, plătită din cutia milei de la intrarea în biserică — cu voia comitetului parohial, de data asta convocat de mine, nu împotriva mea.
Duminica următoare, la sfârșitul slujbei, m-am ridicat în fața celor vreo șaizeci de enoriași prezenți și am citit o hârtie pe care o scrisesem de mână, cu creionul, în bucătăria mea, cu o noapte înainte. Am spus exact ce am scris și aici: că eu sunt cel care a cerut alungarea lui Tigru, că am făcut-o din frică de mustrare, și că vreau ca cererea mea din registrul parohial să fie tăiată cu o linie și înlocuită cu alta.
Am scos din buzunarul reverendei un carnețel — al meu, cel în care notez orele slujbelor — și am rupt pagina cu vechea cerere chiar acolo, în fața tuturor. Pe loc am scris una nouă, pe care a semnat-o și părintele Nicolae, oarecum stânjenit: Tigru rămâne oficial "locatar" al curții bisericii, cu tigaia lui de mâncare fixată lângă zidul de est, unde bunica Todorescu îi aduce în fiecare dimineață resturi de la aprozar. Miorița, pisica persană, a fătat între timp trei pui — și, cu tot cu asta, nimeni nu s-a mai supărat pe Tigru.
Astăzi Tigru doarme la soare pe treapta de piatră din curtea școlii alăturate, acolo unde copiii ies în pauza mare. Are o labă puțin înțepenită când plouă, iar Costel, tot din vină, i-a construit o cușcă de lemn cu perne vechi, sprijinită de gardul viu de lângă poarta bisericii. Eu trec pe lângă el în fiecare dimineață când vin să trag clopotele și îi las câteva boabe de hrană uscată dintr-o pungă pe care o țin în sertarul mesei de la sacristie. Nu-i spun nimic. Doar las punga acolo, deschisă, și plec mai departe să-mi văd de treabă.
