Am treizeci și opt de ani, mă cheamă Bogdan Cernea și lucrez la o firmă de asigurări din Craiova. V-o spun eu, cel care a adus câinele la clinică — pentru că varianta aia cu recepționera care mă condamnă din spatele biroului n-o să vă arate niciodată ce se vedea din locul meu.
Unchiul meu, Nelu, murise cu patru zile înainte. Infarct, nu accident vascular — a picat direct în bucătărie, cu ceainicul pe foc, și l-a găsit vecina de la trei, doamna Ilinca, pentru că a simțit miros de ars pe casa scării. Eu am aflat la ora nouă seara, la telefon, în timp ce verificam un dosar de daună auto pe care trebuia să-l închid până vineri. Nu am plâns atunci. Am plâns două zile mai târziu, în mașină, în parcarea Kaufland-ului de pe Calea București, cu motorul pornit și ștergătoarele mergând degeaba, pentru că nu ploua.
Apartamentul lui era pe strada Fraților, un două camere la parter, cu gratii la geamuri și un calorifer care pocnea toată noaptea. Eu eram singura lui rudă. Nu din milă m-am ocupat de înmormântare — am plătit-o din banii mei, patru mii de lei, pentru că unchiul nu avea economii, avea doar apartamentul și un câine pe care nu-l cumpărase el, ci îl adoptase de pe stradă acum șapte ani, într-o iarnă la fel de urâtă ca asta.
Câinele îl chema Fulger. Așa scria și pe placheta de pe zgardă, cu adresa de pe Fraților dedesubt.
N-am mințit-o pe fata de la recepție când i-am spus că vin de la înmormântare. Am mințit-o despre altceva: că nu-mi pasă de câine. Îmi păsa. Dar aveam două fetițe acasă, una cu alergie la păr de animal confirmată de alergolog cu buletin de analize în mână, și o soție, Alina, care mi-a zis clar: „Bogdan, ori intră câinele, ori nu mai calc eu în casa aia." N-am mai avut curaj să mă cert și cu ea, după patru zile în care dormisem cumulat vreo nouă ore.
Am mai mințit că mă grăbesc să vând apartamentul. Adevărul era că voiam să-l vând ca să pot plăti rata pe care o luasem în urmă cu opt luni pentru un Dacia Duster second, luat exact atunci când nu trebuia, chiar înainte să afle Alina că firma mea de asigurări urma să reducă bonusurile pe trimestrul ăsta. Aveam nevoie de banii ăia. Nu din lăcomie — din spaimă. E o diferență pe care, la ora aia, nimeni de la ghișeu n-avea cum s-o vadă.
Fata aceea, o cheamă Vera, mi-a citit fața ca pe un buletin de identitate expirat. A avut dreptate în privința parfumului — pusesem, da, pentru că nu suportam mirosul de spital de pe hainele mele. N-a avut dreptate în privința ochilor mei „lucind" la gândul metrilor pătrați. Eu nu mă gândeam la bani în clipa aia. Mă gândeam la ceainicul ars, la vecina Ilinca plângând în capul scărilor, și la faptul că nu apucasem să-l sun pe unchiul Nelu de ziua lui, în martie.
Am plecat din clinică fără câine. Fulger a rămas.
Trei zile mai târziu m-a sunat un notar din Craiova, doamna Manolescu, biroul de pe strada Unirii. Unchiul Nelu lăsase un testament depus cu doi ani înainte, despre care eu nu știam nimic. Apartamentul de pe Fraților nu era al lui în întregime — jumătate aparținea, prin moștenire de la bunica, verișoarei mele Cristina, pe care n-o mai văzusem de la nunta ei, acum unsprezece ani. Iar restul, partea lui, era condiționat: apartamentul îmi revenea integral MIE doar dacă preluam și îngrijirea câinelui, altfel intreaga cotă-parte trecea la un adăpost canin din Craiova, cel de pe șoseaua Bălcești, împreună cu o sumă depusă separat — nouă mii de lei — special pentru întreținerea lui Fulger acolo.
Am aflat clauza asta chiar în ziua în care semnasem, la agenția imobiliară de lângă Piața Chirițescu, un antecontract de vânzare pentru apartament. Cumpărătorul plătise deja un avans de cinci mii de lei. Eu deja împărțisem banii ăia în minte: rata la Duster, o parte din alergologul fetiței mele mici, restul la Alina pentru cheltuieli.
Am sunat-o pe Vera. Nu ca să mă scuz. Ca să întreb dacă mai e Fulger la clinică.
Nu mai era. Câinele fugise chiar în noaptea aia, prin ușa de la magazie lăsată întredeschisă, pe zăpada udă. Vera îl căutase în zori prin curte, prin curțile vecine, la stația de autobuz de pe colț. Nu-l găsise.
Am ajuns la clinică — o clădire joasă, cu firmă luminoasă stricată pe jumătate, pe o stradă din spatele pieței centrale — cu antecontractul acela împăturit în buzunarul de la geacă, ca o dovadă a propriei mele grăbiri. Vera stătea afară, cu o vestă peste halat, sunând vecinii de pe listă. Mi-a aruncat o privire care nu mai avea nimic din dispreţul de acum trei zile — avea doar oboseală.
— L-am căutat pân' la ora șase, mi-a zis. Nu mănâncă la stradă din bol străin. Dacă nu-l găsim până diseară…
N-am terminat-o eu fraza, a lăsat-o baltă singură, uitându-se spre bulevard.
Am pornit amândoi spre Fraților. Nu de-a dreptul — Vera mi-a zis că un câine bătrân, obișnuit cu un traseu, nu fuge razna, fuge spre casă. Am mers pe lângă blocurile cenușii, pe lângă chioșcul unde unchiul cumpăra ziarul în fiecare dimineață, pe lângă banca ruginită de sub tei unde stătea uneori cu Fulger la soare. Mirosea a fum de la cineva care ardea frunze într-o curte, și dintr-o fereastră deschisă se auzea un post local de radio anunțând vremea de a doua zi — ninsoare slabă, minus doi grade.
L-am găsit chiar în fața blocului de pe Fraților, ghemuit lângă gura de canal de la intrare, cu blana udă și lipită de coaste, uitându-se fix la ușa clădirii ca și cum s-ar fi așteptat ca unchiul să iasă din nou cu punga de la brutărie.
Nu m-am dus eu primul la el. M-am oprit la doi pași și l-am lăsat pe Vera să se apropie, pentru că înțelesesem, în sfârșit, că eu nu eram omul de care avea nevoie câinele ăla în clipa aia.
Vera i-a pus zgarda, l-a înfășurat într-o pătură luată din mașină, și abia atunci am vorbit eu, cu telefonul deja scos din buzunar, sunând agenția imobiliară.
I-am spus agentului să rupă antecontractul. Că renunț la vânzare. Am plătit din buzunarul meu cei cinci mii de lei de avans înapoi cumpărătorului, plus o mie în plus pentru deranj, pentru drumurile lui pierdute — bani pe care i-am scos direct de pe cardul de la Duster, cel pentru rata din luna următoare. Cu Alina am vorbit în seara aia, în bucătărie, cu Fulger întins pe gresie lângă calorifer, uscându-se. I-am zis că alergia fetiței rămâne o problemă reală, dar că soluția nu e s-o rezolv predând un câine bătrân la un adăpost din cauza mea, a lăcomiei mele. Am găsit o soluție: câinele avea să stea la doamna Ilinca, vecina de la trei, care oricum îl hrănea de ani de zile pe scară și care s-a bucurat să-l primească definitiv — eu plătind hrana și veterinarul lunar.
Am fost cu doamna Manolescu, notarul, și am semnat actele exact cum le lăsase unchiul: jumătate apartamentului către Cristina, cealaltă jumătate către mine, cu obligația de întreținere a câinelui îndeplinită prin acordul cu doamna Ilinca, notat oficial în acte. Cei nouă mii de lei destinați adăpostului au rămas acolo, la fundația de pe șoseaua Bălcești — i-am lăsat să meargă pentru alți câini, nu pentru Fulger, pentru că el, până la urmă, avea deja casă.
Am trecut pe la clinică o săptămână mai târziu, să-i mulțumesc Verei și să plătesc nota pentru cele două nopți cât Fulger stătuse acolo. Mi-a spus doar atât, fără să ridice ochii din fișa pe care o completa:
— Zgarda aia veche a rămas la mine. Are jetonul lui pe ea. Dacă vreți s-o dați câinelui…
I-am spus s-o păstreze. Nu pentru ea. Pentru câinele următor pe care avea să-l aducă cineva la ușa aia, spunând că n-are unde să-l lase.
