Gheorghe Boldan nu s-a împăcat niciodată cu sfârșitul lunii februarie. În decembrie ninsoarea avea rost — mirosea a portocale la piața Mihai Viteazu, luminițele atârnau pe Bulevardul Eroilor, oamenii mai credeau în ceva. În ianuarie, măcar nu te mai așteptai la nimic bun de la vreme. Dar februarie mințea mereu. Ziua se topea zăpada de pe acoperișuri, asfaltul se înnegrea la soare și îți venea să crezi că primăvara e după colț. Spre seară, totul îngheța din nou. Trotuarele deveneau patinoare, țurțurii atârnau grei de streșini, iar zăpada de lângă blocuri se făcea cenușie și tare ca betonul.
În seara aceea, Gheorghe se întorcea acasă mai târziu decât de obicei. Avea cincizeci și șase de ani și lucra de aproape unsprezece ani ca gestionar la un depozit de materiale de construcții, undeva spre Florești. Nu era o muncă rea, deși seara îl durea spatele, iar praful de la mixurile uscate parcă i se așezase și în buzunarele gecii de iarnă. Cu puțin înainte de închidere venise un transport cu gresie și obiecte sanitare. Șoferul se grăbea, hamalii bombăneau, iar la aviz lipseau două cutii. Până au numărat totul, până au găsit greșeala, până a semnat șoferul, trecuseră aproape două ore.
Când Gheorghe a ieșit pe poarta depozitului, era deja spre nouă. La stație a așteptat vreo douăzeci de minute. Autobuzul 24, când a venit în sfârșit, era așa de plin încât oamenii de lângă uși stăteau cu bărbia în piept. Gheorghe s-a rezemat de geam, privind orașul ud de afară — reclamele farmaciilor și ale cafenelelor se întindeau ca niște pete pe sticlă. În buzunar i-a vibrat telefonul. Un mesaj de la fiica lui: „Tată, ai ajuns?"
Voia să răspundă, dar autobuzul a săltat pe o groapă, cineva i-a călcat pe picior, și a băgat telefonul la loc.
Ioana locuia la Timișoara de nouă ani. După facultate a rămas acolo, s-a măritat, a născut un băiat. Cu tatăl vorbea de obicei duminica — nu din cauza vreunei certe, pur și simplu așa se așezase totul: serviciu, copil, treburi. Duminica trecută, însă, vorbise ciudat. Îl întrebase de tensiune, de sănătate, dacă nu-i greu singur în apartament. Apoi, brusc:
— Tată, vii la noi primăvara, măcar o săptămână?
— Vedem noi, spusese el.
— Mereu zici așa.
— Pentru că nu știi niciodată ce-i la serviciu.
— Serviciul n-o să dispară.
După asta fata tăcuse. Auzise în fundal nepotul strigând-o să-i arate un desen. „Bine, tată, trebuie să fug. Sun eu duminica viitoare." Gheorghe se gândise atunci că trebuia să fi zis da. Dar au trecut zilele și n-a mai sunat-o el.
A coborât din autobuz lângă un Profi. Până la bloc mai avea vreo zece minute pe jos. Peste zi urcase spre zero grade, acum înghețase iar. Gheața trosnea sub tălpi. Blocul lui, un P+4 din anii '70, cu balcoane crăpate și antene parabolice, stătea puțin retras de stradă. La parter, printr-o perdea, pâlpâia un televizor.
Lângă intrare, pe alee, ședea un câine. Gheorghe îl mai văzuse — mare, roșcat-alb, trăia de câteva luni prin curte. Vecina de la etajul doi îi ducea uneori mâncare, copiii îi dădeau crenvurști, iar administratorul îl lăsa să doarmă lângă conducta de termoficare. Unii îi ziceau Roșu, alții Grivei, administratorul îl striga, din nu se știe ce motiv, Bobiță.
În seara aceea câinele stătea exact pe alee, blocând intrarea.
— Dă-te, prietene, spuse Gheorghe. Abia am ajuns azi.
Câinele nu s-a mișcat. Gheorghe a pășit la dreapta — câinele la fel. La stânga — la fel. S-a ridicat brusc, a mârâit ușor și l-a apucat de mânecă, fără să muște, doar ținând țesătura, trăgându-l înapoi.
— Hei! Dă-mi drumul!
S-a smucit, dar câinele ținea strâns. A făcut un pas înapoi și fiara i-a dat drumul imediat, dar s-a pus iar în fața lui, cu privirea încordată spre intrare.
— Ce-i acolo?
Gheorghe a ridicat privirea. Deasupra ușii atârna o copertină metalică veche — toamna trecută vecinii strânseseră bani s-o repare, dar unii n-au dat, alții au zis că-i treaba asociației, alții au refuzat pur și simplu. Așa rămăsese. Pe marginea acoperișului stătea o placă groasă de zăpadă, înnegrită de dezgheț, acoperită de gheață, cu țurțuri grei atârnând.
N-a văzut nimic special. A pornit iar înainte. Câinele i-a sărit în piept, cu labele din față, cât pe ce să-l răstoarne.
— Ce ai, mă, cu tine?!
S-a retras spre o bancă. Și exact atunci a auzit sus un trosnet — întâi subțire, ca o creangă rupându-se sub greutatea zăpezii, apoi un scrâșnet surd. Un bloc uriaș de gheață și zăpadă s-a desprins de pe acoperiș și a căzut direct în fața ușii. Copertina s-a îndoit și s-a prăbușit într-o parte cu zgomot. Bucăți de gheață și tencuială au zburat prin aer, un țurț a spart un coș de gunoi din plastic, altul a sărit aproape până la bancă.
Câteva secunde, curtea a rămas complet tăcută. Nici câinele nu mai lătra. Gheorghe stătea lipit de un copac, uitându-se la intrare. Exact acolo trebuia să fie el în clipa aceea. Dacă animalul nu-i tăia calea, ar fi scos deja cheia de la interfon. Poate se apleca chiar spre broască, fiindcă butonul funcționa prost de multă vreme. Distanța dintre el și ușă nu depășea cincisprezece metri — câteva secunde de mers normal.
De la o fereastră de la parter a apărut vecina.
— Ce-a fost asta?!
— Nu vă apropiați! a strigat Gheorghe, cu vocea tremurândă. Mai poate cădea!
Câinele stătea lângă el, blana plină de praf de zăpadă. Gheorghe s-a lăsat pe vine și i-a pus mâinile pe grumaz.
— Tu ai știut? a întrebat încet. Cum de-ai știut?
Fiara respira greu, privindu-l cu ochii ei întunecați. L-a tras spre sine. Blana mirosea a stradă, a zăpadă umedă, a fum de la vreun coș din vecini. Era caldă. Vie. Gheorghe simțea că nu mai poate să tragă aer în piept ca lumea. Tot ce ținuse strâns în el ani întregi — obiceiul de a nu se plânge, de a răspunde „e bine" chiar și atunci când nimic nu era bine — s-a rupt dintr-odată.
— Mulțumesc, a șoptit, mângâindu-l după ureche. Auzi? Mulțumesc.
În câteva minute s-au strâns vecinii. Cineva a chemat pompierii, cineva ISU-ul local. Președinta asociației de proprietari țipa la telefon cu administratorul clădirii, atât de tare încât o auzeau și cei rămași în apartamente:
— Eu am făcut sesizare acum două săptămâni! Mi-au zis că vine echipa! Unde-i echipa aia?!
Un vecin din scara alăturată lumina acoperișul cu o lanternă.
— Mai atârnă o bucată! Toată lumea la distanță!
Pompierii au izolat intrarea cu bandă. Unul dintre ei, tânăr, cu cască, s-a apropiat de Gheorghe.
— Sunteți teafăr?
— Da.
— Sigur? Nu v-a atins nimic?
— Nu. N-am apucat să ajung.
— Ați avut noroc.
Gheorghe s-a uitat spre câine.
— Nu noroc. El nu m-a lăsat să trec.
Pompierul a privit și el animalul.
— Serios?
— M-a apucat de mânecă. De două ori mi-a tăiat calea.
Băiatul s-a lăsat pe vine și a întins mâna spre câine, care i-a mirosit mănușa, dar nu s-a lăsat mângâiat. S-a retras și s-a așezat iar lângă Gheorghe.
— Se pare că numai în dumneavoastră are încredere acum, a zâmbit pompierul.
Locatarii n-au fost lăsați să intre. Trebuia îndepărtată gheața rămasă și verificată copertina. Cineva i-a propus lui Gheorghe să se încălzească la vecini, dar el a refuzat. A rămas cu câinele lângă locul de joacă pentru copii.
— Și acum ce mă fac cu tine? l-a întrebat.
Câinele și-a înclinat capul.
— Acasă n-am aproape nimic. Crupe, ouă, ceva pui la congelator. N-am nici măcar un bol pentru tine.
Coada a lovit zăpada.
— Uite, deja te bucuri. N-am promis nimic încă.
A scos telefonul. Pe ecran, două apeluri pierdute de la Ioana și un mesaj nou: „Tată, de ce nu răspunzi? Mi-e frică." De data asta a sunat imediat. Ea a răspuns la primul apel.
— Tată, unde ești?
— Lângă bloc.
— De ce așa târziu? Nu știam ce să mai cred.
— S-a întâmplat ceva aici.
— Ce anume?
Gheorghe s-a uitat la copertina prăbușită.
— A căzut zăpada de pe acoperiș. Cu gheață cu tot.
— Pe tine?!
— Nu. N-am apucat să ajung.
Tăcere pe fir.
— Tată, zi-mi normal. Ești bine?
— Sunt bine.
— Sigur?
— Sigur, fetițo.
— Și de ce n-ai apucat?
Gheorghe s-a uitat la câine.
— M-a reținut aici un cunoscut.
— Ce cunoscut?
— Cu patru labe.
— Tată, nu mai înțeleg nimic.
— E un câine care trăiește în curte. Nu m-a lăsat spre intrare. M-a apucat de mânecă și m-a tras înapoi. Peste câteva secunde s-a prăbușit totul.
Ioana a oftat greu.
— Doamne…
— Asta-i toată povestea.
— Nu-i toată. Acum unde te duci?
— Acasă. Deja lasă lumea să intre prin scara alăturată.
— Și câinele?
Gheorghe s-a uitat la el.
— Tot acasă.
— La cine?
— La mine.
— Tu mereu ziceai că animalele n-au ce căuta în casă.
— Multe am zis eu.
Ioana a tăcut, apoi a râs — un râs printre lacrimi.
— Ce faci, tată…
— Ce-i?
— Nimic. Mă bucur.
— De ce?
— Pentru că, în sfârșit, ai făcut ceva ce n-a fost planificat.
Au intrat în apartament prin scara vecină. Câinele a urcat cele patru etaje tăcut, fără să tragă de lesa improvizată dintr-o curea găsită de cineva. La ușă, Gheorghe s-a oprit.
— Hai, intră.
Câinele a trecut pragul și a înghețat pe hol. Apartamentul avea două camere, o bucătărie îngustă, parchet vechi și tapet de mult vreme de schimbat. După divorț, Gheorghe nu schimbase mare lucru — doar frigiderul și geamurile termopan. Fosta soție locuia de ani buni în Italia; la început mai vorbeau, apoi doar se felicitau de ziua de naștere. Ioana îi propusese de câteva ori să vândă apartamentul și să se mute mai aproape de ea, dar el refuzase mereu. Zicea că e obișnuit cu orașul lui. De fapt, probabil, îi era teamă de schimbare.
Câinele a mirosit covorașul, peretele, pantoful. Mai departe nu voia.
— Ce stai? l-a întrebat Gheorghe. Nu mai ești oaspete.
S-a așezat pe hol. Gheorghe și-a scos geaca, a adus din baie un prosop vechi.
— Dă laba. Nu te uita așa la mine, aici avem reguli.
Câinele a ridicat, ascultător, laba din față.
— A, deci înțelegi tot.
I-a șters labele, burta, spatele. Sub blana murdară era mai deschis la culoare decât păruse afară. Pe gât avea urma unei zgărzi vechi.
— Deci ai avut stăpân, a spus Gheorghe. Unde s-o fi dus?
Câinele și-a ferit privirea.
— Bine. Nu vrei să povestești, n-ai decât. Nici eu nu spun totul dintr-odată.
În bucătărie, Gheorghe a decongelat pui, l-a fiert cu hrișcă și a turnat totul într-un bol mare de plastic. Câinele a mâncat încet, atent, nu lacom.
A pus ceainicul pe foc, apoi a scos din dulap o pătură veche, a împăturit-o de câteva ori și a pus-o lângă calorifer.
— Acesta e locul tău. Pe canapea, deocamdată, nu se poate. Ai înțeles?
Câinele s-a lins, a băut apă, s-a culcat pe pătură.
— Așa, bravo.
Gheorghe s-a așezat la masă. Mâinile îi tremurau ușor. Vedea încă bucata de gheață căzând peste copertină, se imagina sub ea și alunga imediat gândul. Pe telefon a apărut un mesaj de la Ioana: „Mâine seară te sunăm video. Ne arăți salvatorul nostru."
Salvatorul nostru. A recitit cuvintele de două ori. A luat cana, dar înainte să apuce o gură, câinele s-a ridicat și a venit lângă el, punându-și capul pe genunchi.
— Ce, nu-ți vine somnul?
Gheorghe și-a trecut palma peste capul lui.
— Trebuie să-ți găsesc un nume.
A trecut prin câteva variante: Roșu, Grivei, Rex, Duce — niciunul nu i se potrivea.
— Poate Sloi? Nu, prostie.
Câinele a oftat.
— Sau Norocel?
A deschis un ochi.
— Nici asta nu-ți place?
Gheorghe s-a uitat pe geam. Ninsoarea se oprise. La lumina felinarului cădeau ultimii fulgi rătăciți. Undeva jos, un utilaj curăța molozul de lângă intrare.
— Tu m-ai ferit, a spus el. Deci o să te cheme Straja.
Câinele a ridicat capul.
— Straja, a repetat Gheorghe.
Coada a bătut ușor în podea.
— Ne-am înțeles.
În noaptea aceea Gheorghe n-a putut adormi mult timp. Straja stătea pe pătură lângă pat, ridicând din când în când capul, verificând dacă stăpânul e la locul lui. Pe la trei noaptea, Gheorghe s-a trezit din liniște, a întins mâna și a găsit spatele cald al câinelui.
— Aici ești, a murmurat.
Straja a mișcat somnoros coada.
Dimineața, Gheorghe a sunat la depozit și, pentru prima oară în unsprezece ani, a cerut liber.
— Ești bolnav? s-a mirat șeful.
— Nu.
— Atunci ce s-a întâmplat?
— Trebuie la veterinar.
— La cine?
— La veterinar. Mi-am luat un câine.
Șeful a tăcut câteva secunde.
— Boldane, vorbești serios?
— Foarte.
— Păi… du-te. După ce s-a întâmplat ieri, meriți.
La clinica veterinară din Mărăști s-a aflat că animalul avea cam șase ani, era slab, cu o veche accidentare la laba din spate, dar în rest sănătos. Cip nu avea. Doctorița, tânără, cu o insignă cu pisică pe halat, a întrebat:
— De când l-ați luat?
— De ieri.
— Și deja are atâta încredere în dumneavoastră?
— Ni s-au întâmplat multe repede.
— Se vede.
Seara, Ioana a sunat video. În cadru se învârtea și băiatul ei de șapte ani, Matei.
— Bunicule, arată-mi câinele!
Gheorghe a întors telefonul. Straja ședea lângă canapea, cu o zgardă nouă, albastră.
— Vai, e mare!
— Mare, a confirmat Gheorghe.
— Cum îl cheamă?
— Straja.
— De ce?
— Pentru că m-a păzit.
Matei s-a gândit puțin.
— Bunicule, rămâne cu tine mereu?
Gheorghe s-a uitat la câine. Straja i-a întors privirea.
— Mereu, a spus.
— Atunci veniți amândoi la noi!
Ioana a râs.
— Matei, întâi trebuie să-l întrebăm pe bunicul dacă vrea.
Cu ani în urmă, Gheorghe ar fi zis „vedem", ar fi invocat servicul, drumul lung, câinele fără cine să-l aibă în grijă. Acum n-avea pe nimeni de lăsat singur — venea cu el.
— Venim, a spus. Cum se mai încălzește puțin.
— Serios? a întrebat Ioana.
— Am zis, nu?
Fiica lui a zâmbit exact așa cum zâmbea în copilărie, când o lua mai devreme de la școală și mergeau după înghețată.
— Atunci te aștept.
După convorbire, Gheorghe a rămas mult timp la geam. În curte curățaseră deja zăpada și molozul. Intrarea era încă izolată cu bandă, dar lumea trecea prin scara vecină. Unde fusese vechea copertină, se vedeau acum bare metalice îndoite. Straja stătea alături, cu botul pe labe.
Gheorghe se gândea cât de ciudat se schimbă viața uneori. Cu o zi înainte mergea spre casă pe același drum pe care-l bătea de ani de zile, gândindu-se la avize, la factura de curent neplătită, la mesajul fiicei la care putea răspunde mai târziu. Totul părea obișnuit, previzibil. Apoi a apărut un câine care nu l-a lăsat să facă niște pași — câțiva pași obișnuiți, după care poate n-ar mai fi existat niciun telefon duminical, nicio călătorie la Timișoara, nicio zgardă nouă, nicio blană caldă lângă pat noaptea.
S-a aplecat și l-a scărpinat pe după ureche.
— Știi, prietene, fata a avut dreptate. Am tot amânat prea mult.
Straja și-a pus capul pe genunchiul lui. Afară, de pe acoperișul blocului vecin, cădeau sonor picături. Soarele străpungea norii și în aer plutea deja altceva — încă rece, dar proaspăt. Primăvara n-a venit dintr-odată. Pur și simplu, într-o zi, iarna a început să se retragă.
Peste trei săptămâni, când zăpada se topise de tot pe Bulevardul Eroilor și copertina blocului fusese, în sfârșit, refăcută cu bani strânși de-adevăratelea de data asta — pentru că nimeni n-a mai vrut să repete povestea — Gheorghe a urcat în Dacia lui veche, cu Straja pe bancheta din spate, și a plecat spre Timișoara. Trei sute de kilometri, cu un ochi la drum și unul la oglinda retrovizoare, unde câinele stătea cu botul pe geam, urmărind câmpiile din Banat. Când a sunat la interfonul Ioanei, ușa s-a deschis înainte să apuce să spună ceva. Matei a ieșit în fugă pe scări, iar Straja l-a întâmpinat cu coada bătând ritmic în balustradă, ca și cum ar fi știut de mult drumul acesta.
