Mă cheamă Elvira Costache și vând legume la tarabă în Piața Obor de aproape unsprezece ani. Am văzut de toate acolo: certuri pentru un leu la roșii, femei care numără mărunțișul de trei ori înainte să cumpere un cartof, băieți care fură mere și fug printre lăzi. Dar ce s-a întâmplat sâmbăta trecută, la vreo zece tarabe de a mea, chiar în capătul culoarului cu haine second-hand, nu am să uit atât de curând.
Acolo, lângă un stand de pături cusute manual, stă de câteva luni un bărbat trecut de șaptezeci de ani, cu o fetiță de vreo cincisprezece ani în scaun cu rotile. Le știam din vedere — el se numește domnul Nicolae, ea îi spune Bianca, dar nu-i nepoată de-a lui adevărată, ci fata unui fiu pe care nu l-a mai văzut de mult. Așa mi-a povestit odată vecina de tarabă, cea cu brânzeturile, care le vindea și ea niște ață și nasturi pentru păturile lor.
Fata rămăsese fără mișcarea picioarelor de la un accident de mașină, cu vreun an în urmă, undeva pe centura Ploieștiului. Mă rog, nu știu detaliile exacte, dar am înțeles că a fost lovită de o altă mașină care a derapat pe carosabilul ud, iar bătrânul a rămas singurul ei sprijin. Mama fetei murise la naștere, iar tatăl dispăruse imediat după — asta o auzisem chiar de la Bianca, într-o zi când stăteam la coadă la chioșcul de covrigi și ea aștepta lângă mine, cu bunicul plecat să cumpere ață.
De atunci, în fiecare sâmbătă și duminică, domnul Nicolae aducea în cărucior legat de scaunul fetei o grămadă de pături colorate, cusute de mână, cu model de animăluțe sau flori, pentru bebeluși și copii mici. Le vindea cu treizeci, patruzeci de lei bucata. Vecina mea zicea că omul lucrează ture duble la un depozit de materiale de construcții de lângă gară, iar seara, când ajunge acasă frânt de oboseală, mai coase până la unu-două noaptea la lumina unei veioze, cu ochelarii lunecându-i mereu pe nas. Ea, adică Bianca, sortează petice și pune etichete cu prețul, cu o îndemânare care m-a impresionat de fiecare dată — parcă voia să compenseze cu mâinile ceva ce picioarele nu mai puteau face.
Se zvonea prin piață că strâng bani pentru un tratament de recuperare la o clinică privată din Cluj, ceva cu terapie specializată, foarte scump, pe care asigurarea de stat nu-l acoperă decât pe jumătate. Cifra care circula era de vreo optzeci de mii de lei, sumă la care ajungeau, evident, foarte greu doar din pături vândute cu treizeci de lei bucata.
Sâmbăta trecută eu terminasem deja de aranjat lădițele cu ardei și roșii — vânzarea mersese binișor, pentru că se apropia sărbătoarea Sfintei Marii și lumea cumpăra mai mult pentru mesele de familie — și mă dusesem să-mi iau un ceai fierbinte de la automatul din capătul pieței, chiar lângă taraba lor. Aveam de gând să mă întorc repede, că lăsasem taraba nesupravegheată, dar ce am văzut acolo m-a făcut să întârzii mai mult decât ar fi trebuit.
Un bărbat de vreo patruzeci de ani se apropiase de standul lor. Purta o vestă de piele neagră, uzată, cu insigne cusute pe ea, cizme grele și o bandana închisă la culoare legată pe frunte. Avea tatuaje pe amândoi antebrațele — unul cu un vultur, celălalt nu am apucat să-l văd bine. Afară, lângă bordură, era parcată o motocicletă mare, neagră cu crom, genul care face zgomot cât un tractor când pornește.
Omul s-a oprit în fața tarabei și s-a uitat lung la pături, fără să spună nimic. Domnul Nicolae, cu obișnuita lui politețe, l-a întrebat dacă poate să-l ajute cu ceva, dacă vrea o pătură pentru un nepot, poate. Motociclistul nu i-a răspuns. A ridicat privirea încet și s-a uitat fix la bătrân, iar fața lui s-a schimbat brusc — s-a încordat, de parcă ar fi găsit în sfârșit ceva ce căuta de foarte mult timp.
Am rămas cu paharul de plastic în mână, uitând complet de ceaiul care se răcea.
Bărbatul a băgat mâna în vestă și a scos un plic gros, îndoit, pe care l-a întins peste tarabă.
— Tu ești, a zis rar, aproape răgușit.
Domnul Nicolae s-a schimbat la față. Am văzut cum îi cad umerii.
— Te caut de douăzeci de ani, a continuat motociclistul. Știu exact ce ai făcut atunci. N-o să mai păcălești pe nimeni.
Bianca s-a uitat la bunicul ei, apoi la bărbat, apoi din nou la bunicul ei. I-am văzut mâinile strângând cadrul roților scaunului, atât de tare încât i s-au albit degetele.
Bunicul a întins mâna și a luat plicul, l-a deschis cu degete tremurânde. Am văzut cum i se scurge culoarea din obraji în timp ce se uita înăuntru — parcă cineva i-ar fi tras un scaun de sub el pe nesimțite.
— Nu, a spus el, aproape ca pentru sine. Tu ești? Nu se poate.
Șocul de pe fața lui s-a transformat, în câteva secunde, în altceva — o furie pe care nu credeam că un om atât de blând, care cosea pături pentru copii bolnavi, ar putea s-o aibă în el.
— CUM ÎNDRĂZNEȘTI? a strigat, strângând plicul în pumn.
În jur, câțiva cumpărători s-au oprit din mers. Eu am rămas nemișcată lângă automatul de ceai, cu inima bătând puternic, fără să înțeleg exact ce se întâmplă, dar simțind că nu era o ceartă obișnuită de piață.
Motociclistul nu s-a mișcat. A lăsat furia bunicului să treacă peste el, apoi a spus, mai încet de data asta:
— Nu am venit să-ți fac rău, moșule. Am venit să-ți dau înapoi ce e al tău.
Abia atunci am înțeles că în plic nu era o amenințare, ci fotografii vechi, îngălbenite, și niște hârtii bătute la mașină. Bianca a întins mâna, iar bunicul i-a dat plicul, tremurând. Fata a scos fotografiile — o femeie tânără, zâmbind, ținând în brațe un bebeluș înfășat.
— Mama, a șoptit ea.
Motociclistul, care se numea — așa avea să afle toată piața în următoarea jumătate de oră — Costin, era fratele mamei Biancăi. Cu douăzeci de ani în urmă, când sora lui murise la naștere iar cumnatul dispăruse, familia mamei crezuse că bunicul din partea tatălui, adică exact domnul Nicolae, plecase cu copilul fără urmă, refuzând orice contact, acuzat pe nedrept de o mătușă geloasă că ar fi „vândut” copilul unei familii din străinătate ca să scape de responsabilitate. Costin căutase acest bărbat prin trei județe, întrebase la primării, la biserici, plătise chiar un detectiv particular din economiile lui de mecanic auto, ca să afle în cele din urmă, acum, la o tarabă din Piața Obor, că moșul acuzat de răpire de douăzeci de ani crescuse singur fetița, plătindu-i școala din salariu de gestionar de depozit și cosând pături la unu noaptea ca să-i plătească recuperarea medicală.
Furia lui Nicolae nu fusese îndreptată spre acuzație, ci spre familia mamei, cea care îl vorbise de rău prin tot orașul fără să-l caute vreodată, fără să întrebe măcar dacă fetița are ce mânca.
— Douăzeci de ani, a spus bunicul, cu vocea gâtuită, în timp ce se așeza pe scaunul lui pliant de lângă tarabă, de parcă genunchii nu-l mai țineau. Douăzeci de ani am crezut că nimănui nu-i pasă dacă trăim sau murim.
Costin a îngenuncheat lângă scaunul cu rotile, s-a uitat la Bianca și a scos din buzunarul vestei un telefon vechi cu o husă crăpată.
— Am șaizeci și două de mii de lei strânși, a spus el. I-am pus deoparte în fiecare lună din ce câștig la service, gândindu-mă că într-o zi tot am să te găsesc, să-i dau nepoatei mele. Nu știam că ai nevoie de ei pentru altceva. Dar acum știu.
Fetița nu a plâns, deși eu, de la tarabă, aveam ochii în lacrimi și mă prefăceam că îmi aranjez paharul de ceai gol ca să am o scuză să mai rămân acolo.
Peste trei săptămâni, am aflat de la vecina cu brânzeturile continuarea. Domnul Nicolae s-a dus, cu Costin și cu un avocat plătit tot de acesta, la un notariat de pe Calea Moșilor, unde a semnat actele prin care Bianca devenea moștenitoarea directă, cu acte notariale în regulă, a sumei strânse de unchiul ei, plus tutela partajată legal între cei doi, ca fetița să nu mai depindă doar de puterile unui om de șaptezeci și șase de ani. Banii — cei șaizeci și două de mii de lei plus cei aproape nouăsprezece mii strânși din vânzarea păturilor — au fost depuși într-un cont deschis pe numele Biancăi, cu extras de cont pe care bunicul îl ține acum într-un dosar de plastic albastru, în sertarul de sus al bufetului din bucătărie.
Tratamentul de recuperare a început în octombrie, la clinica din Cluj. Domnul Nicolae a renunțat la una din cele două ture de la depozit — nu mai are nevoie să lucreze dublu, dar tot vine sâmbăta la piață, cu mai puține pături de vândut, mai mult din obișnuință decât din nevoie. Zice că îi place să vorbească cu lumea. Iar Costin vine acum aproape în fiecare weekend cu motocicleta lui, o parchează lângă tarabă și stă acolo două-trei ore, ajutând-o pe Bianca să împacheteze păturile rămase, în timp ce câinele lui, un ciobănesc bătrân pe nume Zurbă, doarme sub masă printre lădițele mele cu roșii.
