Elvira avea cincizeci și șase de ani și un singur lux pe care nu l-a cedat niciodată: unghiile ei adevărate, sprâncenele ei, genele ei — nimic lipit, nimic împrumutat. „Sunt ale mele, până la ultima”, spunea ea la orice ocazie, arătându-și mâinile ca pe un certificat de autenticitate.
Lucra de douăzeci și doi de ani la un salon de coafură și manichiură pe strada Lipscani din centrul Ploieștiului, unul dintre acele saloane vechi cu firmă din anii nouăzeci, unde clientele veneau din generație în generație. Nu era proprietara — patroana era Camelia, fosta ei ucenică, femeie de treizeci și opt de ani, care preluase afacerea de la mama ei și o modernizase cu extensii de gene, unghii false, tot ce se purta acum pe TikTok.
Într-o miercuri de septembrie, pe la ora șapte seara, cu ultima clientă plecată și mirosul de acetonă încă plutind în aer, Camelia a chemat-o pe Elvira în biroul mic din spate, unde ținea calculatorul și dosarele.
— Stai jos, i-a spus, și i-a împins pe masă o hârtie.
Era un contract nou de colaborare. Elvira l-a citit o dată, apoi încă o dată, cu degetul urmărind rândurile.
— Comision treizeci la sută mai mult decât înainte? Pentru ce?
— Pentru chirie, utilități, promovare pe Instagram. Toate fetele au semnat deja.
— Eu nu fac extensii, nu fac gene false. Eu fac manichiură clasică și tratamente. De ce să plătesc pentru reclama la gene?
Camelia a ridicat din umeri, uitându-se la telefon.
— Piața s-a schimbat, Elvira. Clientele vor totul într-un loc. Dacă nu te adaptezi, salonul ăsta n-are loc pentru servicii de modă veche.
Cuvântul „veche" a rămas în cameră ca un miros greu. Elvira a semnat, pentru că avea o fată la facultate în Cluj și o rată la apartament, dar în noaptea aceea n-a dormit, întorcând în minte fiecare clientă pe care o pierduse în ultimul an în favoarea fetelor tinere de la masa de lângă vitrină.
Lunile următoare au fost un șir de mici umilințe. I s-a mutat postul de lucru din față, lângă geam, în colțul din spate, „pentru că se face loc pentru standul de gene". I s-a redus programul cu o zi, „pentru economie". La ședința de echipă din octombrie, Camelia a anunțat un nou sistem de bonusuri — calculat exclusiv din vânzările de produse cosmetice, un domeniu în care Elvira, cu mâinile ei mereu în apă și acetonă, nu vindea nimic.
Pragul l-a atins într-o vineri, când o clientă de-a ei de cincisprezece ani, doamna Voicu, a venit la programare și a găsit-o pe Elvira liberă „din motive de restructurare a orarului". Doamna Voicu a sunat-o acasă, îngrijorată. Elvira a aflat abia atunci că fusese scoasă din agenda de programări online fără să fie anunțată.
A doua zi dimineață s-a dus la salon cu geanta de instrumente pe umăr — pilele, forfecuța de cuticule, toate cumpărate din banii ei, în douăzeci și doi de ani. Camelia era la casă, numărând banii din ziua precedentă.
— Vreau să vorbim, a spus Elvira, punând geanta pe tejghea.
— Nu acum, am o clientă la nouă.
— Acum. Ai scos numele meu din programări fără să-mi spui. Ce înseamnă asta?
Camelia a oftat, ca și cum ar fi explicat ceva unui copil.
— Elvira, hai să fim sincere. De un an clientele tale scad. Fetele tinere aduc de trei ori mai mulți bani pe oră cu gene și unghii false. Eu am o afacere de condus, nu un muzeu.
— Douăzeci și doi de ani, Camelia. Te-am învățat eu să ții forfecuța cum trebuie, când mama ta te-a adus aici la șaptesprezece ani, speriată că n-o să reușești.
— Și-ți sunt recunoscătoare. Dar recunoștința nu plătește chiria pe Lipscani.
În clipa aceea, Elvira n-a mai spus nimic. A luat geanta de pe tejghea și a plecat, lăsând ușa să se închidă singură în urma ei, cu clopoțelul de deasupra zăngănind absurd de vesel.
A stat trei zile acasă, în apartamentul ei din cartierul Mihai Bravu, uitându-se la telefonul pe care nu-l suna nimeni de la salon. A treia zi a sunat-o fiica ei, Diana, de la Cluj.
— Mamă, am auzit de la mătușa Corina. Ce faci acum?
— Nu știu încă.
— Ba știi. Mereu ai zis că într-o zi o să-ți deschizi propriul spațiu. Ai economiile alea.
Elvira avea, într-adevăr, un cont la CEC Bank cu cincisprezece mii de lei strânși în ani de zile, bani pe care-i tot amâna să-i cheltuiască „pentru zile negre". Ziua neagră venise, dar nu așa cum se aștepta ea — venise ca o portiță.
A sunat-o pe doamna Voicu, apoi pe alte șapte cliente vechi, toate femei trecute de cincizeci de ani, care voiau unghii îngrijite, nu gene false lipite cu adeziv. Toate au spus același lucru: „Spune-ne unde, venim."
A găsit un spațiu mic, un fost cabinet de cosmetică părăsit pe strada Nicolae Bălcescu, cu chirie de nouă sute de lei pe lună — mult mai puțin decât comisionul pe care-l plătea Cameliei. A semnat contractul de închiriere într-o luni, cu geanta ei de instrumente pusă lângă ea pe scaun, ca un martor.
Vestea a ajuns la Camelia în mai puțin de două săptămâni, prin una dintre fetele tinere care avea o mătușă printre clientele Elvirei. Camelia a apărut la ușa micului cabinet într-o după-amiază de noiembrie, cu gecă de piele și telefonul în mână.
— Ai deschis fără să-mi spui? Jumătate din clientele mele au trecut la tine.
Elvira nu s-a ridicat de pe scaunul de lucru. Avea în față mâinile doamnei Voicu, jumătate finisate.
— Nu sunt clientele tale, Camelia. Niciodată n-au fost. Erau clientele mele, pe care le-ai pierdut tu, nu eu ți le-am luat.
— Ai semnat un contract cu mine. Ai o clauză de neconcurență!
— Contractul ăla a expirat când m-ai scos din agendă fără să mă anunți. Am verificat la un avocat, dacă tot vorbim de hârtii. Poți să-l citești și tu, dacă vrei — e la mine în dosar.
Camelia a rămas în prag, cu geaca ei de piele și parfumul scump, uitându-se la cabinetul mic dar curat, la cele două scaune ocupate, la mirosul de ceai de mușețel pe care Elvira îl ținea mereu pe plită pentru clientele care așteptau.
N-a mai zis nimic. A ieșit, iar clopoțelul de la ușa nouă — unul pe care Elvira îl cumpărase special, ca să sune diferit de cel de pe Lipscani — a zăngănit scurt în urma ei.
Elvira a terminat unghiile doamnei Voicu, a pus pila deoparte și a scris în caietul ei de programări, cu pixul ei, pe hârtia ei: joi, ora zece, doamna Voicu, manichiură clasică.
