La ora patru și jumătate după-amiaza, în parcarea televiziunii Antena Sud din Timișoara, Carmen Roman ședea pe bordura trotuarului, cu sandalele atârnând dintr-o mână și telefonul vibrându-i în cealaltă. Aerul mirosea a cafea arsă și a asfalt încins. Sigla postului se reflecta pe parbrizul unui Volkswagen Tiguan negru pe care îl cunoștea prea bine.
Camera se oprise din filmat de douăzeci de minute, dar interviul continua să-i ruleze prin minte. Reporterul o întrebase care sunt planurile ei pentru următorii zece ani, iar ea, în loc să vorbească despre noul contract, despre turneu, despre lansare, spusese ce ținea în ea de ani buni:
— Vreau să mă fac învățătoare.
Liniștea din studio s-a rupt odată cu pocnetul aparatului de aer condiționat.
Carmen și-a dat părul pe spate și a văzut portiera Tiguanului deschizându-se. Mama ei, Georgeta Roman, îmbrăcată într-o fustă bej și cu ceasul pe care Carmen i-l plătise cu doi ani în urmă, a venit spre ea cu gura strânsă, fără vreun salut.
— Ești bolnavă? a spus sec, oprindu-se în fața ei și blocându-i umbra.
Carmen și-a trecut marginea telefonului peste buză, căutând un fel de a-i explica ceva ce nici ea nu înțelegea pe deplin.
— Fac asta de unsprezece ani, mamă. Unsprezece. Și în fiecare dimineață mă machiez și citesc despre ambuteiajele de pe Calea Șagului și zâmbesc la o cameră în timp ce jumătate din oraș stă blocat în trafic. Mor pe dinăuntru.
Georgeta s-a lăsat pe vine, la nivelul ei. Și-a coborât vocea, tonul acela pe care Carmen îl știa din copilărie, cel dinaintea pedepsei.
— Ascultă-mă bine, fetițo. Tu nu ai vise. Tu ai o carieră. Și cariera aia plătește casa, plătește asigurările, plătește cele cincisprezece persoane care lucrează pentru tine. Nu poți ieși în direct să spui că vrei să pictezi ursuleți.
— N-am zis asta. Am zis învățătoare.
— Mai rău.
S-au măsurat din priviri o clipă. Sigla postului a pâlpâit. Georgeta a scos telefonul și a intrat în aplicația băncii. I l-a pus în față.
— Vezi asta? a spus. Aici e totul. Contul tău, al meu, al firmei. Totul se mișcă din aceeași căsuță. Dacă renunți acum, sponsorul liniei de sucuri îți cere penalitatea de reziliere. Un milion două sute de mii de lei. De unde crezi că vin banii ăștia? Din căsuța asta. Din căsuța mea.
Carmen a clipit. Nu din cauza sumei, ci din cauza a ce tocmai spusese mama ei. „Din căsuța mea."
I-a luat telefonul din mână. Georgeta s-a ridicat, crezând că o convinsese.
Carmen a intrat în tranzacții. A derulat ecranul cu degetul mare. Două transferuri de câte cincizeci și șapte de mii de lei, făcute luna trecută, către un cont pe care nu-l recunoștea. Patruzeci de mii anul trecut, șaptezeci și cinci de mii cu un an înainte. Modelul se repeta de ani buni. Sume mici, mascate drept cheltuieli de producție, de deplasări, de taxe.
— Și asta? a întrebat Carmen, întorcând ecranul spre mama ei.
Georgeta nici măcar n-a tresărit.
— Îți păstram ție, fata mea. Banii ăia nu se ating.
— Îmi păstrai bani într-un cont de la o bancă din Arad pe care nu-l știam?
— Ce nu cheltuiești, fata mea, nu se pierde.
Carmen s-a ridicat. Și-a pus sandalele, una, apoi cealaltă. Și-a netezit fusta. Și-a pus geanta pe umăr.
— Mamă, luni merg la avocată. Și la finalul săptămânii, urc pe platou și anunț că plec. Nu e o amenințare. E o înștiințare.
Georgeta a făcut un pas înapoi. Tocul i-a scrâșnit pe beton.
— N-au să te lase să pleci. Ai semnat un contract pe patru ani.
— Există o clauză de reziliere pentru motive de sănătate mintală. Am s-o folosesc. Și acum știu cât îmi datorezi.
Carmen s-a răsucit pe călcâie. Ușa clădirii s-a închis în urma ei. Georgeta a rămas singură sub siglă, cu telefonul fiicei ei încă în mână, cu privirea fixată pe ecranul băncii unde se vedea totalul contului: un milion nouă sute de mii de lei. Iar dedesubt, cu litere mici, numele titularului: Georgeta Roman.
Carmen nu s-a dus acasă. S-a dus direct la biroul unei avocate din centrul Timișoarei. A plătit consultația cu cardul. Așezată în fața femeii, a pus telefonul pe masă și i-a arătat capturile de ecran.
— Vreau să recuperez ce e al meu, a spus. Și vreau ca acel contract cu postul TV să fie reziliat.
Avocata, o femeie cu părul cărunt și unghii roșii, tasta fără să se uite la tastatură.
— Câți ani ai lucrat?
— Unsprezece.
— Cât crezi că e suma?
— Nu știu. Știu doar că sunt tranzacții de aproape două milioane.
Avocata a notat ceva pe marginea unei foi și a sunat asistenta prin interfon.
— Adu formularul de procură și scrisoarea de încetare a contractului. Ne trebuie pentru luni.
Luni, Carmen a ajuns la televiziune cu o jumătate de oră înainte de emisiune. Avea sub braț un dosar verde. A salutat-o pe cea de la machiaj, s-a așezat pe scaun și s-a privit în oglindă. A văzut-o pe mama ei reflectată la margine, intrând fără să bată la ușă. Georgeta purta aceeași rochie din seara de pe trotuar, cu cearcănele accentuate. Carmen nu s-a întors spre ea, i-a vorbit direct oglinzii.
— Am venit să vorbim, a spus Georgeta.
— Am vorbit deja.
— Nu poți să-mi faci asta.
Carmen s-a ridicat. I-a întins dosarul.
— Uită-te.
Georgeta, cu mâinile ușor tremurânde, a deschis dosarul. Înăuntru erau trei lucruri: o copie a plângerii pentru deturnare de fonduri, o scrisoare de demisie de la post datată chiar în ziua aceea, și o cheie nouă de la apartamentul lui Carmen din Timișoara, zona Circumvalațiunii.
— Cheia aia e de la yala de acum, a spus Carmen. Cea pe care o ai tu nu mai merge. Și în privința băncii, avocata mea a cerut deja înghețarea conturilor comune. Ce era pe numele tău e acum sub verificare judiciară.
Georgeta a strâns dosarul, apoi l-a închis brusc.
— Eu ți-am dat viață. Te-am pus în fața camerelor. Tot ce ai îmi datorezi mie.
Carmen s-a apropiat și i-a atins încheietura mâinii, unde strălucea ceasul.
— Ți-am plătit unsprezece ani din viața mea. Și nu m-ai întrebat niciodată dacă eu vroiam să fiu acolo. Azi m-au întrebat dacă rămân și am spus că nu. Asta e tot.
A ieșit din birou. Pe hol, asistenta a condus-o până la ușa studioului. Luminile erau deja aprinse. Prezentatorul i-a întins microfonul. Carmen s-a așezat în fața camerei.
— Astăzi vreau să vă spun ceva ce nu e o știre, a început. E o despărțire.
În timp ce vorbea, o vedea pe monitorul de control pe mama ei ieșind prin parcare, cu dosarul verde strâns la piept. Volkswagenul negru a dispărut printre mașini. Camera continua să filmeze.
Carmen a terminat interviul. A pus microfonul pe masă. S-a ridicat. A ieșit pe hol, a respirat aerul cu miros de cafea și de mochetă nouă.
În parcare Tiguanul nu mai era. Rămăsese doar o pată de ulei și o monedă de cincizeci de bani lipită de asfalt. Carmen s-a aplecat, a ridicat-o și a pus-o în buzunarul genții. Apoi a aprins ecranul telefonului. Contul bancar pe care obișnuia să-l controleze mama ei figura acum pe numele ei, cu un lacăt albastru deasupra.
I-a scris un mesaj învățătoarei nepoatei sale, cu care vorbise în secret luni de zile.
„Mai e liber postul de învățător asistent?"
Răspunsul a venit în patru secunde.
„Da, Carmen. Te așteptăm luni."
Carmen a expirat ușurată. A băgat telefonul în geantă. Și-a pornit mașina, un Dacia Duster gri pe care mama ei îl detesta pentru că nu ieșea bine în fotografii, și a plecat din parcare spre apartamentul din Circumvalațiunii, cu yala cea nouă.
