Eu conduc microbuzul de linie Bran–Moeciu de vreo unsprezece ani și, dacă stai atâta pe șoseaua aia îngustă, ajungi să cunoști fiecare familie din zonă după geanta cu care urcă dimineața. Pe Ilinca Barbu o știam de la stația din capătul satului, lângă pensiunea cu obloane verzi. Urca mereu cu o traistă de pânză plină de buruieni culese de pe marginea drumului, iar eu o tachinam că îmi umple microbuzul de iarbă. Ea râdea și zicea că nu-i iarbă, e pătlagină, și că bunică-sa din Fundata o învățase să n-o calce în picioare niciodată.
În vara asta a fost nuntă mare la familia Dobre, cei cu ferma de oi de deasupra Poienii Mărului. Fata mai mică, Roxana, se mărita cu un băiat din Șimon, iar socrii — nea Costel și tanti Venera — voiau o petrecere cum nu s-a mai văzut prin partea locului: cort de trei sute de locuri, lăutari aduși de la Brașov, un tort cu patru etaje comandat cu trei luni înainte. Am dus-o de vreo cinci ori pe Ilinca la cofetăria din centru să discute detalii, pentru că ea făcea aranjamentele florale de la biserică și de la masă — asta îi era meseria, dincolo de pasiunea cu ierburile.
Cu o săptămână înainte de nuntă am simțit că se schimbase ceva. Ilinca nu mai povestea nimic în microbuz, stătea cu geanta în poală și se uita pe geam la pădurea de brazi. Într-o dimineață am întrebat-o direct ce s-a întâmplat și mi-a spus, scurt, că tanti Venera găsise pe altcineva mai ieftin pentru flori — o firmă din Brașov care făcea „totul modern, cu trandafiri de import" — și că îi anulase comanda cu patru zile înainte de eveniment, deși Ilinca cumpărase deja o parte din materiale și lucrase două nopți la mostre. Nu i-a dat niciun ban pentru munca aia, doar un mesaj scurt pe telefon: „Ne pare rău, ne-am răzgândit."
N-aș fi știut mai mult dacă n-aș fi dus-o chiar eu, în ziua nunții, pe Ilinca la Poiana Mărului — nu la petrecere, ci la mama ei, care se simțise rău și avea nevoie de cineva s-o ducă la cabinetul medical din Moeciu. Așa că am oprit lângă cortul cel mare, unde lăutarii tocmai acordau instrumentele, iar tanti Venera alerga de colo-colo cu telefonul la ureche, roșie la față. Am prins din mers ce se întâmpla: florile „moderne" de la Brașov nu ajunseseră. Șoferul firmei sunase că mașina s-a stricat pe autostradă, undeva lângă Predeal, și că nu mai puteau livra la timp. Mesele stăteau goale, fără niciun aranjament, iar mireasa urma să ajungă în mai puțin de două ore.
Am văzut-o pe tanti Venera oprindu-se lângă microbuz, cu ochii pe Ilinca. Nu i-a cerut scuze — asta pot să spun sigur, că am fost acolo. I-a zis doar, repede, că are o „urgență" și că poate Ilinca mai are pe undeva niște flori, orice, măcar să nu rămână mesele goale. Ilinca n-a ridicat vocea. A scos din geanta aia de pânză un carnețel, l-a deschis la pagina cu comanda anulată — cu semnătura tantei Venera pe mesajul de renunțare, tipărit și el, îl printase special — și i-a spus limpede că are, într-adevăr, tot ce trebuie pregătit acasă, de rezervă, cum face mereu, dar că asta costă separat, la preț de urgență, achitat pe loc, în numerar, patru mii de lei, plus cei nouă sute rămași neplătiți din comanda inițială. Nu s-a milogit, nu a strigat. A pus doar carnețelul înapoi în geantă și a spus că, dacă nu e de acord, e liberă să sune iar la Brașov.
Nu știu ce s-a petrecut în capul Venerei în secunda aia, dar am văzut-o scoțând telefonul cu bancă mobilă, transferând banii acolo, lângă microbuz, cu mâinile tremurând un pic pe ecran. Ilinca a verificat notificarea, a dat din cap o singură dată și a plecat cu mine spre mama ei, lăsând-o pe Venera să aștepte. S-a întors peste o oră și jumătate cu o rudă care o ajutase să încarce în grabă găleți cu bujori, hortensii și crenguțe de brad — tot ce avea pregătit acasă pentru situații de genul ăsta, obicei moștenit tot de la bunica din Fundata, care spunea că marfa vie nu se lasă niciodată fără rezervă.
Am dus-o și eu cu microbuzul, am cărat găleți, am ajutat-o pe Ilinca să lege ultimele aranjamente direct pe mese, cu zece minute înainte să intre mireasa pe sub cortul de trei sute de locuri. Nimeni dintre invitați n-a bănuit nimic. Tanti Venera a stat toată seara într-un colț, lângă masa cu tortul de patru etaje, fără să se apropie de Ilinca nici măcar să bea un pahar de vin împreună. La plecare, am văzut-o pe Ilinca punând contractul semnat și dovada de plată într-un plic, gata să-l depună la contabilul ei — „ca să fie totul curat", mi-a zis, urcând în microbuz cu geanta de pânză goală de data asta, fără nicio buruiană în ea.
