Vara lui 1990. Vânturile de la Marea Neagră aduceau miros de sare și motorină arsă când Ecaterina Doncea a auzit primele explozii dinspre port. Nu erau bombe — erau butelii de gaz aruncate în aer de muncitorii disperați care blocaseră șantierul naval din Mangalia, cerând salarii neplătite de patru luni. Armata a intervenit cu gaze lacrimogene. Camionul cu răniți n-a mai ajuns la spitalul județean, pentru că drumul era blocat de baricade de saci cu nisip.
A ajuns la ea, la pensiunea cu leandri de pe strada Ilie Pintilie, șapte oameni cu răni de la baionete și cioburi, plus doi jandarmi care fuseseră loviți cu bâte de propriii vecini.
Ecaterina avea patruzeci și șase de ani, era văduvă de doi ani și ținea o pensiune cu patru camere pe care le închiria vara studenților veniți la mare. În iulie n-avea niciun turist — toată lumea se temea de tulburări — așa că cele patru paturi și canapeaua din salon au rămas goale până în noaptea aceea, când vecinul ei, popa Gherasim, a bătut în poartă cu pumnul și i-a spus doar atât: "Câți oameni poți primi?"
A primit nouă.
I-a culcat pe cei mai grav răniți în camerele cu cearșafuri albe, iar pe restul pe saltele întinse pe podeaua din bucătărie, lângă soba cu lemne pe care o aprindea chiar și vara, pentru apă fiartă. Fiicele ei, Ioana de doisprezece ani și Dana de paisprezece, au scos din lada de zestre cearșafurile cu inițiale brodate, pregătite pentru ziua în care aveau să se mărite, și le-au tăiat fâșii lungi pentru pansamente, cu foarfeca de croitorie a mamei. N-aveau medicamente decât o sticlă de țuică de prune, un borcan de miere de salcâm cumpărat de la piața din Constanța cu o lună înainte și niște comprimate de aspirină găsite în trusa soțului mort.
Timp de nouă zile, cât au durat tulburările și carantina impusă de miliție în jurul orașului, Ecaterina și fetele au spălat bandaje în apa mării, pentru că apa de la robinet se oprea de două ori pe zi. Pielea de pe degetele Danei a crăpat de la sare, i se lipeau bandajele de rănile mici de pe încheieturi și trebuia să le rupă dimineața ca să poată lucra mai departe. Ioana a plâns o singură dată, în bucătărie, cu fruntea sprijinită de piciorul mesei, când unul dintre muncitori, un bărbat de la șantier pe nume Costache, a murit în a cincea noapte, ținând-o de mână și cerându-i să-i scrie mamei lui din Alexandria că a fost curajos.
Pe jandarmul cel tânăr — se numea Sorin, avea douăzeci și trei de ani și venise de la Buzău în termen — Ecaterina l-a certat ca pe fiul ei propriu când a vrut să se ridice prea devreme din pat ca să nu pară slab în fața muncitorilor din bucătărie. L-a împins ușor înapoi pe pernă, i-a pus palma pe frunte să-i verifice febra și i-a scos din mână gamela pe care voia s-o ducă singur la spălat. "Aici nu ești în uniformă", i-a spus. "Aici ești doar un băiat care sângerează la fel ca ceilalți."
L-au îngropat pe Costache în curtea din spate, lângă gardul de scânduri unde creștea un cais bătrân, pentru că drumul spre cimitirul din Costinești era tot blocat și familia lui n-a putut fi anunțată la timp. I-au pus o cruce din două șipci legate cu sfoară de rafie.
Când, în sfârșit, drumurile s-au deschis și un camion militar a venit să-i ridice pe cei rămași în viață, ofițerul care conducea convoiul a vrut să-i lase Ecaterinei niște bani, o compensație oficială pentru găzduire. Ea a refuzat, ștergându-și mâinile de șorțul plin de pete de iod și de sânge închegat.
"N-am făcut-o pentru bani", i-a spus. "Am făcut-o pentru că nimeni altcineva nu voia."
Dana, fiica cea mare, a povestit ani mai târziu, deja ea însăși mamă la Mangalia, că ține minte mai ales o seară din acea perioadă: fusese o pană de curent și mama ei aprinsese o singură lumânare pe masa din bucătărie, în jurul căreia stăteau, epuizați, muncitorul rănit și jandarmul din Buzău, unul lângă altul, bând din aceeași cană de ceai de tei pentru că nu mai aveau altă vasă curată. Nimeni nu vorbea despre cine avea dreptate în conflict. Vorbeau despre recolta de caise din anul acela, despre echipa de fotbal a Farului, despre cum mirosea marea înainte de furtună.
Anii au trecut. Costache a rămas îngropat lângă cais, pentru că, până la urmă, familia lui din Alexandria a cerut ca locul să nu fie tulburat — spuneau că acolo, lângă mare, unde fusese îngrijit cu atâta trudă, era mai bine decât oriunde altundeva. Ecaterina a pus, an de an, flori proaspete pe mormânt de Paști, chiar și după ce Sorin, jandarmul, a revenit — deja bărbat însurat, cu o fetiță de mână — să-i mulțumească pentru viața pe care i-o salvase, aducându-i un coș cu mere din livada socrului său de la Buzău.
Casa cu leandri mai există și azi pe strada Ilie Pintilie, vopsită acum în alb, cu o firmă nouă de pensiune agroturistică. Nepoata Ecaterinei, care a moștenit-o, a păstrat lada de zestre goală de cearșafuri, ca amintire, pusă la capătul patului din camera cea mare. În fiecare Paști, când caisul din curtea din spate înflorește, ea duce la cruce un pahar cu apă și un buchet de flori de câmp, la fel cum făcea bunica ei. Un oaspete a întrebat-o odată, arătând spre cruce, cine e îngropat acolo. Ea a lăsat paharul jos, lângă șipcile legate cu sfoară, și a spus doar: "Un om căruia bunica mea i-a dat de băut, într-o noapte când nimeni altcineva n-a vrut."
