Locuiesc la etajul doi, exact deasupra apartamentului familiei Bratu, pe strada Câmpina din cartierul Militari, București, de aproape unsprezece ani. Sunt asistentă medicală de gardă la un cabinet de familie și, dacă stai pe scara blocului suficient de mult, ajungi să cunoști viețile vecinilor mai bine decât ale rudelor tale. Mirosul de mâncare urcă pe casa scării ca un fel de calendar — știi ce zi e după ce se gătește. La familia Bratu, marțea mirosea a sarmale, vinerea a peşte prăjit. Așa am aflat, fără să vreau, aproape tot ce s-a întâmplat acolo în ultimii şaisprezece ani.
Ioana Bratu avea patruzeci și trei de ani când s-a mutat pe scara noastră, cu un copil mic în brațe și un soț, Mihai, care lucra la o firmă de distribuție auto pe centura orașului. Eu am cunoscut-o mai bine în ultimii ani, când o întâlneam dimineața la magazinul de la parter, cumpărând pâine și ziarul de sport pentru Mihai, deși el nu-l citea decât duminica.
Ioana gătea în fiecare seară cam aceleași lucruri: tocăniță de pui cu mămăligă, uneori mici la grătar pe balcon, iarna — sarmale cu multă smântână, pentru că așa-i plăcea lui Mihai. El ajungea rar înainte de ora unsprezece seara, motivând ore suplimentare la depozit. Se auzea mașina lui, o Dacia Logan gri, oprind în parcarea din spatele blocului, apoi pașii pe scară, apoi cheia în broască — un sunet pe care, sincer, ajunsesem să-l recunosc și eu, de la etajul de deasupra.
N-am întrebat niciodată nimic. Nu era treaba mea. Dar am observat, cum observă orice femeie care a trecut prin multe: parfumul care venea pe casa scării odată cu Mihai nu era al Ioanei. Nu semăna cu nimic din ce vindea farmacia de vizavi. Și mai era ceva — copilul mic, Radu, apoi și fetița, Diana, crescuseră amândoi ținându-se departe de tatăl lor la cină, ca și cum ar fi știut ceva ce nu li se spusese niciodată direct.
În vara asta, când Diana, mezina, a plecat la facultate la Cluj — admisă la Medicină, cu media aproape maximă — am simțit că ceva se schimbă în bloc. Ioana n-a mai coborât dimineața să cumpere pâine cu ziarul de sport. A coborât o singură dată, într-o joi, cu o mapă de plastic sub braț, și s-a dus direct la notariatul de pe bulevard, cel de lângă farmacie. Am văzut-o pentru că tocmai ieșeam de la muncă, terminasem tura de noapte și mă grăbeam spre casă să dorm câteva ore înainte să-mi iau fiica de la grădiniță.
N-am vorbit multe atunci. Doar „bună ziua, doamnă Bratu”, iar ea mi-a răspuns scurt, fără să se oprească. Avea sub braț, pe lângă mapă, și un plic gros, sigilat cu bandă maro de ambalat — genul pe care-l vezi la firmele de curierat, nu la scrisori obișnuite.
Peste câteva zile, într-o seară de iulie, cald și cu geamurile deschise pentru că liftul se stricase din nou și toată lumea aerisea cum putea, am auzit vocea lui Mihai ridicându-se pe scară, apoi tăcere. M-am dus la ușă, nu din curiozitate — mai degrabă din reflex, ca orice om care lucrează în urgențe și tresare la orice zgomot neobișnuit. Am deschis ușa doar o crăpătură.
Mihai stătea în capul scărilor, cu o servietă în mână, uitându-se la ușa apartamentului lui, care era închisă. Bătea. Nu răspundea nimeni. A bătut de trei ori, apoi a scos telefonul și a sunat — l-am auzit sunând undeva înăuntru, dar nimeni nu ridica.
A doua zi de dimineață, am aflat de la femeia care face curat pe scară, doamna Petrescu, că Ioana schimbase yala încă de sâmbătă. Un lăcătuș fusese chemat, plătit cash, factură emisă pe numele ei. Mihai dormise, cică, la un motel de pe centură.
Peste vreo două săptămâni, am înțeles mai mult, pentru că într-o dimineață Ioana m-a oprit chiar ea pe scară, ceea ce nu mai făcuse niciodată. Avea cearcăne, dar vocea îi era limpede, fără tremur.
— Doamnă Sanda, dacă vine cineva să întrebe de mine — un bărbat, sau un avocat — să-i spuneți că nu mai locuiesc singură aici cu copiii. Că sunt eu, cu actele casei pe numele meu.
Am întrebat-o, fiindcă îmi permisesem, dacă e bine.
— Sunt bine. Am fost contabilă șaisprezece ani la o firmă de electrocasnice înainte să mă mărit, doamnă Sanda. Știu să țin o evidență. Am ținut-o și acasă.
N-am înțeles atunci exact ce voia să spună. Am înțeles mai târziu, de la doamna Petrescu, care avea o soră angajată la aceeași firmă de distribuție unde lucra Mihai. Se pare că Ioana depusese la judecătorie, chiar în ziua în care Diana plecase la Cluj, un dosar de divorț însoțit de o mapă cu șaisprezece agende — una pentru fiecare an de căsnicie — plus fotografii făcute cu o cameră de supraveghere montată în hol, lângă dulapul cu conserve, „pentru siguranță, din cauza spargerilor din cartier”, cum spusese ea de la instalare. Nimeni nu se uitase vreodată la unghiul acela ușor strâmb al camerei. Mihai cu atât mai puțin — nu se uita niciodată în sus, spunea doamna Petrescu, mereu grăbit, mereu cu ochii în telefon.
Șaisprezece ani de cine, cu cine, ce ore, ce parfum. Nu pentru scandal. Ioana nu voise niciodată să facă scandal — nici măcar acum, când ar fi avut motive. Voia doar ca judecătorul să vadă limpede cine a plătit rata la bancă în fiecare lună — pentru că salariul lui Mihai mergea, cică, mai mult spre „cheltuieli neclare” — și cine a crescut, de fapt, cei doi copii.
Într-o seară de la sfârșitul lui august, l-am văzut ultima oară pe Mihai pe scara blocului. Venise cu o cutie de carton, să-și ia niște lucruri rămase — un radio vechi, câteva cărți, o pereche de pantofi de vară. Ioana îl aștepta pe palier, nu în casă. Avea în mână o singură coală, împăturită în patru, pe care i-a întins-o fără să spună mare lucru.
— Astea sunt actele. Casa rămâne pe numele meu și al copiilor. Cutia asta o iei acum, cheile astea două — le-a arătat pe un inel mic, separat — le las la administrator, dacă vrei să vii să iei restul mâine, între zece și douăsprezece, când sunt eu acasă.
Mihai a stat cu cutia în brațe, uitându-se la coala din mâna lui, apoi la ușa din spatele Ioanei, care rămăsese deschisă doar cât să se vadă holul — dulapul cu conserve, camera aceea mică, montată strâmb, tot acolo.
N-a mai zis nimic. A coborât scările cu cutia, iar Dacia Logan gri a plecat din parcare fără să se mai oprească vreodată acolo.
Eu am rămas pe ușa mea întredeschisă, cu tura de noapte care mă aștepta peste două ore, gândindu-mă că n-am auzit-o pe Ioana Bratu ridicând vocea niciodată, în toți anii ăștia. Nici măcar atunci.
