Ingrid Mocanu numărase bani vreme de treizeci și doi de ani la sucursala BCR din Cluj-Napoca, și credea că văzuse toate felurile de oameni care intrau pe ușa aceea. Dar în marțea aceea din martie, când Elena Roșca intră cu un dosar sub braț și se așeză în fața ei la ghișeu, Ingrid simți imediat că ceva nu era în regulă. Elena avea vreo treizeci de ani, era palidă la față, iar dosarul pe care îl puse pe tejghea era plin de bilețele galbene lipite pe margini.
— Aș vrea să verific un cont comun, spuse Elena. Și poate să-l închid.
Contul îi aparținea Elenei și soacrei ei, Cornelia Barbu. Fusese deschis cu cinci ani în urmă, când soțul Elenei, Radu, murise într-un accident de mașină la ieșirea din Turda. Cornelia fusese cea care ținuse familia laolaltă — sau așa păruse din afară. Se mutase în camera de oaspeți "doar pentru o vreme", avusese grijă de nepoata Ioana cât timp Elena făcea ture duble ca infirmieră, gătea sarmale în fiecare duminică. Și insistase ca Elena să-i spună mamă. "Mama ta nu mai e, eu sunt ce ți-a mai rămas", îi spusese Cornelia încă de la înmormântare, cu o mână strânsă pe brațul Elenei.
Ingrid se conectă în sistem și răsfoi tranzacțiile cât timp Elena stătea nemișcată, învârtind un inel pe care nu-l mai purta pe degetul potrivit.
Abia la a treia pagină a extrasului, degetul lui Ingrid se opri. La fiecare paisprezece zile, timp de cinci ani, dispăruseră trei sute de lei din cont către alt cont, înregistrat pe o firmă: Barbu Consulting SRL. În total: două sute șaptezeci și patru de mii de lei.
— Știi ce e firma asta? o întrebă Ingrid, întorcând monitorul spre ea.
Elena citi textul de două ori. Afară trecea un autobuz galben, iar cineva din coada din spate avea un câine care scâncea nerăbdător în lesă. Elena simțea mirosul de cafea de la automatul din colț — aroma aceea amară pe care o asocia mereu cu sălile de așteptare și veștile proaste.
— Nu e o firmă, spuse ea în cele din urmă. E contul ei propriu. Sub alt nume.
Văzuse plicul din întâmplare, cu trei săptămâni în urmă. Un extras de cont rămas pe masa din bucătărie, uitat printre bonuri și caietele de teme ale Ioanei. Atunci nu înțelesese la ce se uita. Acum înțelegea.
Cornelia nu avusese grijă de Ioana doar din bunătate. Strânsese bani, câte trei sute deodată, din sumele pe care Elena credea că se duc pe chirie, pe grădiniță, pe tabăra de fotbal a Ioanei de la Bușteni. Și tot timpul ăsta stătuse la masa din bucătărie duminica și spusese: "Știi că te consider fiica mea, Elena. Să-mi spui mamă, e minimul pe care-l poți face pentru tot ce sacrific."
Ingrid nu spuse nimic despre ce credea — nu era treaba ei. Dar împinse un formular peste tejghea, mai încet decât de obicei, și arătă cu pixul rândul unde scria "închidere cont comun — necesită semnătura ambelor părți sau decizia unicului titular la transformarea în cont individual."
— Dacă vrei să-l transformi într-un cont personal pe numele tău, regulamentul spune că poți face asta singură, din moment ce figurezi ca titular principal. Dar trebuie să anunți cealaltă parte în scris.
Elena semnă chiar în după-amiaza aceea. Alese să nu sune. Trimise scrisoarea recomandată, cu confirmare de primire, la adresa unde locuia Cornelia de jumătate de an — nu mai era în camera de oaspeți, ci într-un apartament cu două camere de pe strada Fabricii, pentru care chiar Elena o ajutase să plătească garanția.
Cornelia veni la apartamentul Elenei din Mărăști patru zile mai târziu, într-o sâmbătă, cu o pungă de sarmale pe care le dezghețase degeaba, fiindcă nimeni nu o mai chemase la masa de duminică.
— Ce-i scrisoarea asta, spuse ea, ținând-o ridicată, de parcă hârtia în sine ar fi fost o insultă. Nu poți să mă dai la o parte așa.
Elena stătea în hol cu Ioana în spatele ei, fetița de șapte ani care ținea o gumă de șters în formă de arici și-și privea bunica cu atenția aceea specifică pe care o au copiii când adulții vorbesc cu o voce nepotrivită.
— Nu te-am dat la o parte de nimic, spuse Elena. Mi-am mutat banii dintr-un cont din care ai retras fără să întrebi. Două sute șaptezeci și patru de mii de lei, Cornelia. În cinci ani.
— I-am pus deoparte pentru Ioana! Pentru studiile ei!
— Atunci există o cale simplă să dovedești asta. Deschide un cont de economii pe numele ei și depune banii acolo. Vin cu tine la bancă mâine.
Cornelia nu răspunse. Ioana trase de bluza mamei și întrebă dacă bunica rămâne la masă, iar întrebarea asta — pusă fără vreo intenție ascunsă, cu logica pură a copilăriei — făcu ceva să se destindă în cameră. Cornelia lăsă punga cu sarmale pe preșul din hol, de parcă brusc n-ar mai fi știut ce să facă cu mâinile, și plecă.
Nu se prezentă niciodată la bancă a doua zi.
Trei săptămâni mai târziu, Elena primi un telefon de la o verișoară: Cornelia reziliase contractul de închiriere de pe strada Fabricii și se mutase la sora ei, la Bistrița. Nimeni nu mai auzise vreun cuvânt despre vreun cont de economii pe numele Ioanei.
Elena schimbă yala de la ușa de intrare în aceeași săptămână — nu de frică, ci pentru că Cornelia păstra încă o cheie de rezervă din perioada camerei de oaspeți, iar Elena nu voia să se mai întrebe cine ar putea intra cât ea era la muncă. Puse vechiul dosar cu extrasele de cont într-un sertar, alături de actele de succesiune ale lui Radu, și făcu un testament nou la un notar de pe strada Regele Ferdinand, unde Ioana rămânea singura moștenitoare a tot ce avea Elena, fără intermediari.
Duminica următoare, Elena găti sarmalele ei, mai puțin reușite decât ale Corneliei, puțin cam sărate, iar Ioana mâncă totuși două porții și îi spuse mamă, așa cum îi spusese mereu, fără să fi fost vreodată nevoie ca cineva să-i ceară asta.
Un an mai târziu, când Elena făcea curățenie într-o debara înainte de o mutare, găsi o chitanță împăturită într-o cutie veche de pantofi — o chitanță pentru un depozit făcut la doar două zile după plecarea Corneliei la Bistrița, șaizeci de mii de lei, puși într-un cont pe numele Corneliei, nu al Ioanei. Elena o citi o singură dată, o puse înapoi în cutie și nu spuse nimănui nimic.
