Dacă în ziua aceea o ușă spre trecut s-ar fi deschis în fața Ilenei Coman, ea ar fi ales să se întoarcă la o dimineață de septembrie din 1997. Avea patruzeci și nouă de ani atunci și locuia într-o casă cu curte pe strada Zorilor, la marginea Bistriței. Bărbatul ei, Petru, muncea la o fabrică de mobilă, iar fiul lor, Andrei, se pregătea de plecare în Germania.
Andrei avea douăzeci și patru de ani. Spunea că în oraș nu mai era nimic de făcut, că un coleg de facultate îi găsise un post la o firmă de construcții lângă Stuttgart. Ilenei nu-i venea să creadă că vorbește serios până când nu i-a văzut geanta de voiaj scoasă din pod și pusă pe pat, deschisă, așteptând.
În noaptea dinaintea plecării n-a dormit. A făcut plăcinte cu brânză, a călcat cămăși, a cusut o buzunar mic în interiorul gecii lui, unde a vârât o mie de mărci germane, împăturite de zece ori. Dimineața au avut o ceartă la masa din bucătărie, cu ceștile de cafea răcindu-se între ei.
— N-ai de ce să pleci atât de departe, spunea ea. Tatăl tău are cunoștințe la fabrică. Se găsește ceva și aici.
— Mereu se găsește câte ceva, mamă. Dar eu nu vreau să-mi trăiesc viața așteptând să se găsească.
— Și noi? Noi cum rămânem? Tot așteptăm?
Andrei a tras fermoarul genții cu o mișcare bruscă, aproape furioasă.
— Faci din orice o vină de-a mea.
Cuvintele acelea au rămas între ei ca un perete de beton. Petru l-a dus pe fiul lor la autogara din centru, de unde pleca microbuzul spre aeroportul din Cluj. Ileana a rămas acasă, prefăcându-se prea supărată ca să-și ia rămas-bun. Peste zece minute s-a răzgândit. A ieșit în stradă cu șorțul încă legat la brâu, a alergat până la colț, dar microbuzul plecase deja, lăsând în urmă doar un nor de praf și mirosul de motorină.
Ani la rând, mamă și fiu au vorbit la telefon. La început în fiecare duminică, apoi o dată pe lună, apoi doar de sărbători. Andrei s-a căsătorit acolo, cu o femeie din Polonia, a avut o fată, Klara, și a deschis o firmă mică de instalații. Promitea mereu că vine vara, dar era mereu un șantier, o rată la casă, o problemă cu vreun client. Petru a murit fără să-și mai îmbrățișeze fiul.
La înmormântare, Andrei a ajuns când sicriul era deja închis, adus cu întârziere de zborul de la Frankfurt. Ileana s-a uitat la el, cu batista strânsă în pumn, și i-a spus:
— Ai ajuns târziu, ca de fiecare dată.
Andrei s-a întors în Germania peste două zile. Au trecut unsprezece ani fără să se mai vadă. Vorbeau rar, mesaje scurte de Paște și de Crăciun, câte o poză cu Klara crescând.
Când Ileana a împlinit optzeci de ani, în vara asta, nepoata, Klara, acum studentă la Cluj, a venit s-o vadă. A găsit-o pe bunica ei stând pe o bancă de lemn în curte, lângă o ușă albastră, veche, rezemată de zidul șopronului — ușa pe care Petru o scosese din bucătăria veche cu ani înainte de a muri.
— De ce ai păstrat ușa asta, bunico?
— Bunicul tău spunea că o să facă din ea o masă, într-o zi.
Klara s-a așezat lângă ea pe bancă, simțind lemnul cald sub palme.
— Dacă ușa asta te-ar duce înapoi în timp, la ce zi te-ai întoarce?
Ileana n-a stat pe gânduri.
— La dimineața în care a plecat tatăl tău.
— Ca să-l oprești?
— Nu. Ca să-l îmbrățișez. Copiii trebuie să plece când le vine vremea. Dar o mamă n-are voie să-i lase să plece crezând că iubirea înseamnă să-i ții cu forța lângă tine.
A doua dimineață, cineva a bătut la poartă. Era Andrei. Slăbise mult, avea părul cărunt și ținea în mână aceeași geantă de voiaj maro, ponosită de atâția ani de drumuri.
— Klara mi-a spus ce i-ai zis.
Ileana a strâns șorțul între degete, fără să deschidă poarta imediat.
— Și ai venit de milă?
— Am venit fiindcă am petrecut treizeci de ani așteptând să mă întorc la dimineața aceea.
Niciunul n-a cerut iertare pe loc. Andrei a lăsat geanta jos, lângă treaptă. Ileana i-a atins obrazul cu palma, așa cum făcea când era mic și venea plângând de la joacă. Apoi s-au îmbrățișat în mijlocul curții, sub un cer care începea să se întunece dinspre deal, și un câine de la vecini a lătrat undeva, departe, fără să se oprească.
Mai târziu, în toamnă, Andrei a chemat un tâmplar din sat și, împreună, din ușa albastră au făcut o masă mare pentru bucătărie, lăcuită doar pe o parte, ca să se vadă și acum urmele vopselei vechi pe cealaltă. La primul prânz de familie, cu Klara și cu soția lui Andrei venite special de la Stuttgart, Ileana a pus pe masă o tavă cu sarmale și un vas cu mămăligă aburind.
— De data asta, a spus ea, nimeni nu pleacă fără să-și ia rămas-bun cum trebuie.
