Eu sunt Radu și nu m-am considerat niciodată un om rău. Poate puțin comod, da. Dar rău, nu. Așa că atunci când i-am dus mașina de bucătărie a Marianei la sora mea Cristina, chiar am crezut că fac un lucru bun. Un gest frumos, de familie. N-am furat nimic, doar am mutat un obiect dintr-o bucătărie în alta. Așa vedeam eu lucrurile atunci.
Aveam patruzeci și doi de ani, lucram de opt ani ca agent de vânzări la un dealer auto de pe strada Frunzișului, cu un salariu care depindea în întregime de câte mașini vindeam luna respectivă. Mariana era director de operațiuni logistice la o firmă cu depozite în tot Ardealul, plecată des, dar cu leafă fixă, mare și punctuală. Locuiam împreună de șase ani, într-un apartament din Mănăștur pe care-l cumpărasem tot ea, în cea mai mare parte.
Joia aceea Mariana era la Sibiu, la deschiderea unui hub de distribuție. Cristina, sora mea mai mică, tocmai se mutase într-un apartament nou din Florești, cu credit ipotecar pe douăzeci și cinci de ani și doi băieți gemeni de patru ani care mâncau cât o oaste. N-avea nimic în bucătărie în afară de un aragaz vechi și o oală ruginită. Am intrat în bucătăria noastră, am văzut robotul de bucătărie ăla masiv, cu vas de inox, stând acolo aproape neatins de o săptămână, și mi-am zis: uite, e o prostie să stea degeaba lângă un blender și niște vase, când sora mea are nevoie reală. Am luat și grătarul electric pe deasupra. Le-am dus pe amândouă cu Dacia mea, într-o joi după-amiază, și mama, Elvira, a venit cu mine să o ajute pe Cristina să le instaleze.
N-am scris niciun bilet Marianei. Mi-am zis c-o să-i spun când vine, calm, ca de la bărbat la femeie matură. N-am calculat că exact a doua zi, sâmbătă, venea Elvira la noi la masă, pentru că era ziua ei de naștere și așa se obișnuia — o cinam la noi, cu friptură bună.
Mariana s-a întors vineri seara, obosită, cu geanta de laptop pe umăr și cutii de la un restaurant thailandez pe care le cumpărase de la aeroport, gândindu-se probabil că n-o să mai aibă chef să gătească. A intrat în bucătărie, a pus cutiile pe blat, și-a scos pardesiul și-a văzut colțul gol de lângă frigider.
— Unde e robotul meu de bucătărie?
Am fost în sufragerie, uitându-mă la un meci pe telefon. Am ieșit în bucătărie cu mâinile în buzunarele treningului.
— Păi… la Cristina. I l-am dus. Are nevoie mai mare ca noi, gătește pentru patru oameni în fiecare zi. Noi îl foloseam o dată pe săptămână.
— Și grătarul?
— Și grătarul.
S-a rezemat de tocul ușii. N-a țipat. Asta m-a speriat mai tare decât dacă ar fi țipat.
— Deci, cât timp am fost plecată, mi-ai scos electrocasnicele din casă.
— Nu le-am scos, le-am dăruit! De la amândoi, ca de la un cuplu. S-a bucurat Cristina de nu mai știa ce să facă. Și mama a zis că-i cadou regesc. Suntem familie, Mariana. Un frate trebuie să-și ajute sora mai mică.
— Ajutorul e frumos, a zis ea. Numai că tu faci pe generosul cu banii mei.
Aici a început, ca de fiecare dată, partea în care eu mă simțeam atacat și ea vorbea despre cifre. Eu spuneam ceva despre buget comun, ea scotea telefonul și-mi arăta un extras de cont. Am făcut asta de multe ori în șase ani, dar de data asta era altfel — vocea ei era prea calmă, prea măsurată, ca a unui om care deja a decis ceva și doar așteaptă să vadă cum reacționezi tu.
Ce n-am spus atunci, dar simțeam cu adevărat: îmi era rușine că salariul meu fluctua de la o lună la alta, în timp ce al ei venea ca un ceas elvețian, mereu mai gros. Îmi era rușine că, ori de câte ori Cristina avea nevoie de ceva, eu n-aveam cash la mine, și trebuia să-i cer Marianei, sau să dau din lucrurile din casă ca să nu par un frate care nu poate face nimic. Robotul acela de bucătărie, pentru mine, nu era doar un obiect — era o dovadă că eu tot pot da ceva, chiar dacă nu era al meu.
A doua zi a venit mama, cu o rochie nouă albastră, cu părul proaspăt vopsit, veselă. N-a apucat bine să intre că a și întrebat de miros — bucătăria era rece, aragazul curat, fără nicio tigaie pe foc.
— Mariana, unde-i friptura? Am venit de la Florești special, mi-e o foame…
Mariana era la masă, cu laptopul deschis. A închis capacul, l-a împins deoparte.
— Carnea e la frigider, marinată, în vasul de sticlă de jos. Trebuia să fie friptă pe grătar. Numai că grătarul l-a dus fiul dumneavoastră la Cristina, acum trei zile.
Mama m-a privit pe mine, apoi pe ea, apoi iar pe mine.
— Radu, mi-ai zis că e totul aranjat!
— Am zis c-o să găsim o soluție, am mormăit eu, simțind cum mi se face cald la ceafă.
— Nu-i nicio problemă mare, a spus mama, așezându-se pe canapea, aranjându-și colierul din lemn de la gât. Frige-o în tigaie, ce atâta scandal. Noi n-am avut grătaruri electrice, am făcut friptură pe plita de fontă, și nimeni n-a murit de foame. Mariana, tu ești prea pretențioasă.
— A mea, a corectat Mariana, scoțând un dosar de plastic de sub laptop. Îl pusese acolo dinainte — știa exact ce urmează să facă.
A pus dosarul pe masă, în fața mamei.
— Uitați-vă la bonul fiscal. Vedeți suma și numele de pe factură, jos.
Mama s-a uitat, apoi a ridicat din umeri.
— E numele tău. Și ce dacă? Aveți buget comun, așa mi-a spus Radu, el aduce tot salariul acasă.
— Fiul dumneavoastră n-a dat niciun leu pe cadoul ăsta regesc, a zis Mariana, rar, cuvânt cu cuvânt. A luat lucruri care nu erau ale lui, cât timp eu eram plecată. Ca să pară generos în fața dumneavoastră și a Cristinei.
— Alege-ți cuvintele! am răcnit eu, sprijinindu-mă de masă cu ambele mâini. N-a luat nimeni nimic ce nu era al lui! E proprietate comună, cumpărată în timpul căsniciei!
— Comună? Mariana a înclinat puțin capul. Bine. Hai să calculăm ce înseamnă „comun" la noi.
A deschis aplicația băncii pe telefon și l-a pus lângă bon.
— În ultimele șase luni, Radu, ai virat în contul comun exact două mii opt sute de lei. Atât cât să acopere întreținerea pe trei luni. Restul — mâncare, detergenți, benzină, cauciucurile de iarnă pentru mașina ta, vacanța noastră de la Vama Veche — le-am plătit eu.
— Eu plătesc service-ul la mașină! am încercat eu, dar vocea mi-a tremurat. Am cheltuieli neprevăzute!
— Reparații la o mașină cu care te plimbi doar tu, a răspuns ea. Și acum iei un robot cumpărat din bonusul meu trimestrial și-l dăruiești surorii tale. Vrei să fii un frate darnic? Fii. Dar pe banii tăi.
Chiar atunci mi-a sunat telefonul, pe masă. Numele Cristinei pe ecran. Am respins apelul instinctiv, dar a sunat imediat din nou. Mama a întins mâna și a răspuns ea, punând telefonul pe difuzor.
— Radule, bună! s-a auzit vocea veselă a Cristinei. Am cumpărat carne, voiam să încercăm grătarul vostru. Cum se setează temperatura? N-a fost manual în cutie, Mariana a ținut-o pentru ea, nu?
Am simțit că-mi arde fața. Am întins mâna spre telefon, dar Mariana a vorbit prima.
— Manualul e la mine pe birou, Cristina, împreună cu certificatul de garanție pe numele meu. Grătarul poți să-l ții. Consideră-l cadoul meu de rămas-bun pentru familia voastră.
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere lungă, apoi Cristina a închis brusc.
Mama a scos un sunet indignat, ducându-și mâna la colierul de lemn.
— Ce lipsă de respect… Radule, pe cine-ai adus tu în casa asta! Așa vorbește cu socrii ei? Ne batjocorește de față!
Mariana s-a ridicat de la masă.
— Ați vrut friptură? Carnea e la frigider. Tigaia e în sertarul de jos. Uleiul pe raft. Spor la treabă. Eu am plecat, am niște lucruri de rezolvat.
— Unde pleci?! I-am tăiat calea spre hol. Mama a venit rar în vizită! Ești obligată să pui masa! Suntem familie!
— Nu-i sunt obligată nimănui, a spus ea sec, ocolindu-mă. Și în casa asta nu mai servesc nici sărbătorile voastre de familie, nici gesturile tale largi. Dacă vrei să-ți hrănești rudele, învață să gătești singur.
Și-a luat trenciul, geanta, și a plecat, fără să se uite înapoi.
A trecut aproape o lună. N-a mai venit mama duminica, jignită că nu era primită cu masă întinsă și scuze. Eu am încercat la început să fac scandal — am amenințat c-o să mă mut la Cristina, m-am plâns surorii mele la telefon de câtă răceală și socoteală are Mariana. Ea nu răspundea la provocări.
N-a cerut divorțul imediat. A făcut ceva mai simplu, mai rece: a încetat pur și simplu să mai cumpere mâncare pentru doi. În frigider a rămas doar mâncarea ei — salate, iaurt, pește, câte o cutie de la un restaurant coreean de pe lângă birou. Rafturile s-au împărțit clar, ca o graniță. Eu am fost nevoit să învăț să fierb ouă și să prăjesc mici cumpărați de la Kaufland.
Am încercat de două ori să frig acele fripturi marmorate pe tigaie, ca să-i dovedesc că mă descurc și singur. Am ars carnea de tot amândouă dăți și-am stropit toată plita cu grăsime, pe care-am fost nevoit s-o spăl eu.
Robotul de bucătărie nu i l-am mai cumpărat niciodată. Am zis, din orgoliu, că n-o să dau niciun leu doar ca să-i confirm principiile. Ea n-a insistat. Și-a comandat singură unul nou, mai modern, mai scump, și pe deasupra și un grătar electric inteligent, cu termostat.
Numai că de data asta nu le-a mai pus pe blatul comun din bucătărie. A eliberat un dulap izolat pe balconul termopan, a montat electrocasnicele acolo și a pus pe ușă un lacăt cu cifru.
Trec pe lângă dulapul ăla în fiecare zi. Simt cum mi se strânge maxilarul, dar nu mai zic nimic. Mi-e mai ușor să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și să înghit mici arși pe jumătate, decât să recunosc că am greșit și să încep, în sfârșit, să contribui la egalitate.
