La cinci şi jumătate dimineaţa, când tramvaiul 41 a trecut huruind pe sub geamul meu, ştiam deja că nu mai pot amâna. În bucătărie, cafeaua de la aparatul cu capsule se răcise în ceaşca aceea scorojită pe care o ţin de douăzeci de ani, cu marginea ciobită exact în locul unde îmi sprijin buza. Afară, pe bulevardul Dacia din Oradea, ploua mocăneşte cu stropi rari, iar salcâmii din faţa blocului scuturau frunze lipite de asfalt. Stăteam în cămăşă, cu cravata desfăcută la gât, şi număram pe degete câte lucruri am pierdut în ultimii unsprezece ani.
N-am pierdut tot. Am pierdut exact cât am crezut că pot să dau fără să se observe. Şi s-a observat abia când am rămas singur şi am vrut să-mi iau casa înapoi. Atunci mi-am dat seama: eu plăteam, dar nu mai aveam nimic.
Îl cunoşteam pe Radu Tănase de la douăzeci de ani. Am făcut armata împreună, la Făgăraş, în aceeaşi cameră cu paturi suprapuse. El era genul care împărţea ultima ţigară. Când a venit în Oradea, după Revoluţie, l-am băgat la mine, i-am găsit de lucru prin cunoştinţe, i-am girat primul credit. Soţia mea, Lenuţa, îl privea cu o căldură care pe mine mă irita uneori — ca şi cum aş fi adus acasă un frate mai mic care trebuia hrănit şi ascultat. Şi eu l-am tratat aşa.
După ce a murit Lenuţa, acum şapte ani, casa mi s-a golit dintr-o dată. Atunci a venit Radu cu o sticlă de palincă şi cu o vorbă pe care n-am uitat-o: „Viorel, cât trăiesc eu, nu dormi singur.” M-a păcălit frumos, ca un frate. Căci a rămas să doarmă la mine în sufragerie, pe canapeaua de lângă sobă, până s-a mutat definitiv. Nu l-am dat afară. Nu se dă afară un om care-ţi aduce pâine caldă de la măcelăria de colţ şi îţi repară clanţa de la baie fără să-l rogi.
Apoi a venit ziua în care mi-a spus, la aceeaşi margine de ceaşcă, cu vocea lui blândă: „Viorele, fă-mi o procură pe casă. Ştii că nu am unde sta. Am găsit o lucrare în Timişoara, dar fără acte nu pot să mă împrumut.” I-am făcut procura. Am crezut că-l ajut. De fapt, îmi făceam singur patul pe canapea.
Azi-dimineaţă, când am ajuns la biroul notarial de lângă Tribunalul Oradea, am vrut doar să văd dosarul. Voiam să înţeleg de ce actele pe care le plătisem eu, cu sânge, aveau pe ele semnătura lui Radu ca proprietar unic. Funcţionara, o femeie cu părul strâns într-o clamă de plastic, m-a întrebat dacă vreau să contest. Am pus mâna pe un pix şi am semnat cererea. Apoi am ieşit, am traversat strada şi am intrat în cea mai veche cafenea din oraş. Am comandat o cafea scurtă. Am scris pe un şerveţel de hârtie tot ce-mi luase Radu: cheile, actele, liniştea. Şi un număr: nouăzeci şi trei de mii de euro. Cât valorase casa împărţită la preţul meu de construcţie pe metru pătrat, la vremea când am ridicat-o cu mâinile mele.
La ora cincisprezece, am sunat la uşa casei de pe strada Corneliu Coposu. Am sunat scurt, de trei ori. A deschis Radu, în halatul lui vişiniu, cu papucii uzaţi pe care-i purta încă de pe vremea când locuia la mine. A rămas pe prag, cu mâna stângă pe tocul uşii, ca un paznic.
— Viorel, ce cauţi aici? E casa mea. Ai semnat.
— Am venit să-ţi spun că am semnat altă hârtie. Azi.
S-a dat într-o parte, cu zâmbetul lui vechi, ca şi cum m-ar fi aşteptat să intru. Nu am intrat. Am scos din buzunar un plic şi i l-am pus în mână. Nu era nimic în el decât o singură pagină: notificarea executorului. Contestaţia mea avea termen. Şi avea şi o sumă: nouăzeci şi trei de mii de euro. Plus dobândă. Plus cheltuieli de judecată.
Radu a deschis plicul şi a rămas cu el în mână, legănându-se uşor pe călcâie.
— Viorele, tu n-ai curajul ăsta. Tu m-ai iubit ca pe un frate.
— Te iubeam când plângeam după Lenuţa. Acum am doar acte.
A întors spatele şi a trântit uşa. Am auzit lacătul interior, acel zgomot metalic de râu strâns. M-am întors pe cărarea de piatră, am trecut pe lângă nucul din curte, cel din care băteam cozonaci în toamnele în care Lenuţa încă mai avea răbdare cu aluatul. Frunzele îngălbenite se lipeau de pantofii mei, una câte una.
Seara, la ora nouă, am ajuns acasă în apartamentul meu cu trei camere, cel rămas de la părinţi. Am scos din frigider o bere nerasă, am deschis-o cu inelul de la chei. Pe masă am pus aceeaşi ceaşcă scorojită. Ştiam că a doua zi trebuie să fiu la executor la ora opt. Ştiam că procesul va dura, că va trebui să scot de la bancă ultimele patru mii de lei ca să plătesc primul termen. Dar pentru prima dată în unsprezece ani, am adormit cu lumina stinsă, fără să mai aştept pe cineva.
La miezul nopţii, telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Radu: „Nu pot să dorm. Vino mâine să vorbim.” Nu am răspuns. Am închis telefonul şi l-am pus cu faţa în jos pe noptieră, lângă ceaşca aceea goală. Şi am dormit până dimineaţă, când tramvaiul 41 a trecut din nou huruind, ca o promisiune ţinută de oraş.
