Anca stătea pe marginea trotuarului, la trecerea de pietoni din fața maternității, cu geanta de rafie într-o mână și copilul strâns la piept în cealaltă. Îl chema Matei. Avea trei zile. Purta un body galben, primit de la o asistentă miloasă, pentru că Anca nu avea nimic pentru el — nici păturică, nici scutece, nici hăinuțe. Doar o orhidee în ghiveci, pe care o cumpărase înainte de naștere și care acum stătea în geantă, cu pământul scuturat pe fundul pungii.
Nu venise nimeni s-o ia. Părinții adoptivi îi spuseseră exact așa, cu două zile înainte, când îi confirmase că nașterea a decurs bine: „Dacă îl păstrezi, nu mai ai ce căuta acasă.” Corina, mama adoptivă, rostise vorbele astea cu vocea ei de profesoară de desen, liniștită, ca și cum ar fi vorbit despre un proiect abandonat. Dumitru, tatăl adoptiv, nu spusese nimic. Stătea în fotoliu, cu tabletă în brațe, și dădea pagini fără să citească.
Anton, tatăl copilului, blocase numărul ei cu trei luni în urmă, imediat după ce văzuse testul de sarcină. „Nu sunt pregătit pentru scutece”, a zis. Și a ieșit pe ușa apartamentului închiriat, cu tricoul pe jumătate scos și cu cheia de la mașină înfășurată în degete.
Acum Anca privea semaforul. Verde, roșu, iar verde. N-avea unde să meargă. În telefon avea doar șaizeci și șapte de lei, iar drumul cu microbuzul până la singura mătușă îndepărtată de la țară — o femeie pe care o văzuse o singură dată, la o înmormântare — costa patruzeci. Nu știa nici măcar dacă mătușa respectivă mai trăiește.
Trecu strada fără să se uite.
Mașina opri cu un scrâșnet de frâne atât de aproape, încât Anca simți căldura radiatorului pe blugi. Un bărbat înalt, cu părul alb și haină de piele, ieși din Dacia Logan-ul alb, trântind portiera.
— Ești nebună? Vrei să omori copilul și pe mine? Stau eu la închisoare acum, la vârsta mea, din cauza ta!
Vocea îi tremura de furie. Anca nu răspunse. Strânse mai tare copilul la piept. Matei se trezi și începu să plângă — un scâncet subțire, de pui de pisică.
Bărbatul o privi. Se uită la geanta de rafie, la orhideea răsturnată, la body-ul galben cu un colț desfăcut.
— Unde mergi cu ăsta mic? întrebă, mai încet de data asta.
— Nu știu, șopti Anca.
— Urcă.
— Nu vreau…
— Urcă, repetă bărbatul. Nu te mănânc. Nu pot să te las aici cu el plângând.
O ajută să se urce pe bancheta din spate, îi puse geanta în portbagaj. Mirosi a naftalină și a benzină. Pe bord era o iconiță mică de plastic, cu Sfântul Gheorghe, prinsă cu bandă dublu-adezivă.
— Mă cheamă Aurel. Tu?
— Anca.
— Bine, Anca. Mergem la mine. Ai nevoie de un loc unde să-l schimbi și să mănânci ceva.
Locuința lui Aurel era un apartament cu trei camere în cartierul Astra, la etajul patru al unui bloc fără lift. Pe casa scării mirosea a ceapă călită și a varză murată. Ușa lui avea un preș cu un câine ciobănesc desenat, decolorat. Înăuntru, pe un perete, atârna o oglindă cu ramă aurie, iar pe balcon — o cușcă de canar. Pasărea nu cânta, doar își mișca capul dintr-o parte în alta, ca un om care dezaprobă.
— E singur de trei ani, spuse Aurel, când o văzu pe Anca uitându-se la cușcă. A murit femeia de lângă el. Nu mai cântă de atunci.
Aurel îi dădu Ancii camera din fund. Ea îl schimbă pe Matei cu niște scutece pe care Aurel le aveau de la vecina de dedesubt, o asistentă medicală pensionară care venea uneori să-i ia tensiunea cu un aparat vechi, cu manșetă de cauciuc.
— Stai tu cu el, îi spuse Aurel, când Anca adormi pe jumătate, cu copilul în brațe. Am eu grijă o oră.
Dar după douăzeci de minute, Anca deschise ochii și nu-l văzu pe Matei lângă ea. O cuprinse un val de panică atât de puternic, încât nu reuși să țipe decât un sunet stins. Se ridică în cap, cu inima bătând ca un ceas stricat.
— Matei! Unde-i Matei?
Aurel apăru din sufragerie, cu copilul la piept. Îl ținea ușor, cu mâna mare sprijinită sub capul lui.
— Nu trebuia să-l iei, zise Anca, aproape plângând.
— Nu plânge. Voiam doar să dormi și tu.
— Dă-mi-l înapoi.
— Calmează-te. Uite, am cumpărat și eu ceva. Din banii mei.
Pe masă erau două pungi de la farmacie și o cutie de lapte praf. Aurel se așeză pe scaun, fără să-l dea pe Matei din brațe.
— Am avut și eu un băiat. S-a numit Matei.
Anca ridică privirea, dar nu spuse nimic.
— A murit acum unsprezece ani, continuă Aurel. Avea douăzeci și șase. Motocicletă. O curbă proastă, la ieșire din Predeal. Veneam din tură, mă întorceam din Franța, lucram la instalații electrice prin șantiere. Am ajuns direct la înmormântare. Pe nevastă-mea a omorât-o pe loc, nu fizic, dar pe dinăuntru. A ținut un an, apoi a plecat și ea. Și așa am rămas singur.
— Fiul meu se cheamă tot Matei, spuse Anca.
Aurel o privi lung. Apoi zâmbi, fără să-și arate dinții.
— Destin. Poate.
Anca își dădu seama abia mai târziu, când Aurel o rugă să-l ajute să spele biberoanele, că bărbatul avea ceva la gât. O mână tremurată se duse la nasturii bluzei ei, unde purta un lanț subțire, cu un culon mic, în formă de inimă răsturnată.
— Ce-i asta? întrebă Aurel, deodată serios.
— Un lanț. L-am avut de când eram mică.
— De unde?
— L-am găsit în pătură, la orfelinat. Așa mi-au spus. Că mama mea m-a lăsat la poartă cu el.
— Pot să-l văd?
Anca scoase lanțul de la gât. Culonul era din aur, mic cât o monedă de zece bani, cu o gravură pe spate: „M.A.” — Matei Aurel. Aurel îl ținu în palmă și rămase nemișcat. Apoi îl apăsă într-un anumit punct, pe lateral, cum nu i-ar fi trecut nimănui prin cap.
Culonul se deschise în două jumătăți. Înăuntru era un smoc de păr, legat cu un fir albastru.
— Ăsta-i părul lui Matei, șopti Aurel. Eu l-am pus acolo. L-am comandat special în Piața Sfatului, la un bijutier bătrân. Pentru fiul meu, să-l poarte când pleca la facultate. Nu l-am mai găsit niciodată după accident. Credeam că s-a pierdut în spital.
Se lăsă pe scaun. Își trecu mâna peste față, apoi o privi pe Anca.
— Tu ești nepoata mea?
Anca îngheță.
— Nu știu, zise. Poate.
— Ești, spuse Aurel. Te recunosc. Ai ochii lui Matei. Uită-te-n oglindă.
Anca se uită. Nu văzu nimic asemănător. Văzu doar o fată de nouăsprezece ani, cu cearcăne până la pomeți și cu părul prins neglijent.
— Rămâi aici, spuse Aurel. Nu mai pleci nicăieri.
Și Anca rămase.
Zilele următoare deveniră o rutină de biberoane, scutece, cântări pe cântarul de bucătărie și multe nopți nedormite. Aurel se dovedi a fi un bunic de urgență. Învățase de la asistentă cum să țină copilul pentru a vâna aerul din burtă. Cumpăra mere de la piața centrală, pe care le răzuia cu lingura pentru Anca. Seara, la televizorul vechi cu tub catodic, se uitau amândoi la emisiuni despre renovarea caselor, fără să vorbească. Anca zâmbea când Matei prindea cu degetele o șuviță din părul lui Aurel.
A doua lună, Aurel o chemă în bucătărie și puse pe masă un dosar.
— Trebuie să-ți refaci buletinul, zise. Și să trecem pe la notar. Ca să apară și eu ca bunic, oficial.
— N-am acte, spuse Anca.
— Avem, zise Aurel. Le-am găsit. E un stilou la mine în geantă.
În perioada aceea, Corina și Dumitru recuperau din șocul dispariției. Fuseseră convocați la poliție după ce o vecină raportase că fata cu copilul nu mai venise acasă. Polițistul închise dosarul cu două zile înainte de sărbătorile de Paște, explicându-le că Anca e majoră, nu e dată dispărută, iar ei nu aveau voie s-o dea afară din casă cât timp era minoră. Dar acum era adultă. Și nu voia să se întoarcă.
— Am crezut că o s-o convingem, spuse Corina, răsucind între degete o foaie de la notar.
— Ce s-o convingem? întrebă Dumitru, fără s-o privească.
— Să-l dea la orfelinat.
— Tu m-ai convins pe mine.
— Și tu ai tăcut.
La începutul lui septembrie, Anca și Aurel merseră la hipermarketul ăla mare de la marginea Brașovului. Era o sâmbătă dimineață, iar Matei stătea într-un port-bebe, cu capul pe umărul Ancăi. Aurel împingea căruciorul. Încărcaseră deja două pachete de scutece mărimea 3, un borcan de carne cu legume și un pachet de filtre de cafea.
Corina îi văzu prima. Era la raionul de fructe, cu o plasă de portocale în mână. Rămase cu plasa ridicată, ca o femeie care prinsese un fluture. Dumitru venea din spate cu o sticlă de ulei.
— Anca! strigă Corina. Unde ai dispărut?
Anca se opri. Mută copilul pe celălalt umăr.
— Tu nu m-ai întrebat unde sunt. Mi-ai spus să nu vin acasă.
Dumitru lăsă sticla în cărucior.
— Ne pare rău, zise el, cu o voce joasă, care semăna mai mult a oboseală decât a regrete. Am greșit.
Aurel se dădu un pas în față, dar fără să ridice vocea.
— Eu nu vă dau mâna. Eu pe Anca am găsit-o la trecerea de pietoni, udă până la piele, cu un copil de trei zile. Voi ați aruncat-o de acasă. Nu veniți acum să o întrebați unde a dispărut.
— Cine sunteți? întrebă Corina, înțepată.
— Sunt bunicul ei adevărat.
Corina îl privi cu suspiciune.
— Anca nu are bunici.
— Ba are, zise Aurel. Acum are.
Anca își puse mâna pe brațul lui Aurel.
— Hai să mergem.
— Stai, zise Dumitru. Anca, … pot să-l văd? Pe copil?
Anca ezită. Se uită la Matei, care dormea.
— Acum nu.
— Când? întrebă Corina.
— Nu știu. Poate tatăl lui o să mă sune și o să-mi spună că s-a răzgândit. Poate atunci o să înțeleg de ce nu m-ați lăsat să vin acasă.
— Îți amintești când te-am dus la mare? întrebă Dumitru brusc. În Costinești. Aveai unsprezece ani. Ai zis că n-o să mai dormi niciodată cu perna mică de acasă, pentru că plaja are nisip.
— Îmi amintesc, zise Anca. Dar nu mai sunt unsprezece ani.
Coborî privirea, își înfășură mai bine copilul în port-bebe. Apoi se întoarse spre Aurel.
— Deschide portbagajul, te rog.
Încărcară cumpărăturile în Logan-ul alb. Corina și Dumitru rămaseră lângă căruciorul de cumpărături, ca doi oameni care așteptau un autobuz care nu mai venea.
În seara aceea, Anca stătea pe balconul din apartamentul lui Aurel. Cușca de canar era goală. Pasărea murise cu o săptămână înainte, iar Aurel o îngropase sub un plop din spatele blocului, învelită într-o batistă albă. Anca privea blocurile din față, luminate slab. Din sufragerie venea zgomotul televizorului. Matei dormea într-un coș, cu o păturică croșetată de vecina de dedesubt.
Pe masă era telefonul Ancăi, un model vechi, cu ecranul crăpat. Îl luă în mână. Se uită la contactul „Dumitru” — încă îi spunea așa, cu numele întreg, nu „tată”. Ținu degetul deasupra butonului de apel.
Trecu un minut. Apoi apăsă.
Așteptă. Tonul suna. Un ton, două, trei.
— Alo?
Vocea lui Dumitru era răgușită, ca și cum dormise deja.
— Eu sunt, zise Anca.
— Anca?
— Da.
Pe fundal, se auzi vocea Corinei: „Cine-i? Ce s-a întâmplat?”
— Vreau să ne vedem, spuse Anca. Nu cu ea. Doar tu și cu mine.
— Bine, zise Dumitru repede. Bine. Când? Unde?
— Mâine dimineață, la ora zece, la patiseria din centru. Aia de lângă biserică.
— Vin. Vin neapărat.
— Și să nu vii cu ea. Altfel plec.
— Vin singur, promit. Anca, … mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi. Încă nu știu ce o să vorbim.
Închise. Se lăsă pe scaunul de pe balcon, cu telefonul strâns în mână. Ușa de la sufragerie scârțâi. Aurel se uită la ea din prag.
— I-ai sunat? întrebă el.
— Da.
— Vrei să te duc eu mâine?
— Nu. Merg singură cu autobuzul. Costă doi lei. Am bani.
Aurel nu insistă. Se duse la frigider, scoase o farfurie cu brânză de burduf și o jumătate de roșie. O puse pe masă.
— Mănâncă, zise. Ca să ai putere.
Anca se ridică. Luă roșia în mână, mușcă din ea. Sucul curse pe bărbie. Nu se șterse. Rămase așa, în pragul bucătăriei, privindu-l pe Aurel cum taie pâinea cu un cuțit vechi, cu mânerul crăpat.
Afară, în cartierul Astra, începea ploaia. Câteva picături loviră geamul. Anca se gândi că mâine, la zece, are să-l vadă pe Dumitru. Nu știa ce-o să-i spună. Dar știa că nu o să plângă.
Până la urmă, orhideea din geantă murise. Și nu mai conta.
