Lucrez la o pensiune de lângă Gara de Nord din București de doisprezece ani. Am văzut oameni venind și plecând la orice oră, cu bagaje scumpe și cu sacoșe rupte, cu fețe de drum și cu fețe de acasă. Dar pe femeia cu valiza stricată nu am uitat-o.
Era o seară de noiembrie, ploua cu zăpadă, iar ea stătea pe trotuarul din fața gării, cu valiza aceea cu o roată smulsă, de parcă n-ar fi știut în ce direcție să plece. I-am văzut umerii cum tremurau, nu doar de frig. Făcea un pas spre linia de tramvai, se oprea, scotea telefonul, forma un număr, asculta, apoi îl băga înapoi în buzunar. Am privit-o așa vreo douăzeci de minute, până când am ieșit din spatele tejghelei.
— Doamnă, aveți o cameră pentru noaptea asta? am întrebat-o eu, deși ea era cea fără adăpost.
S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să răspundă, dar cuvintele i s-au împotmolit undeva în gât. Am dus-o în hol. I-am pus un ceai de mușețel pe masă, fără să întreb nimic. A băut cu mâinile strânse în jurul ceștii, iar când s-a ridicat, am văzut că avea portofelul plin de poze cu un băiat și două fete, atât de uzate încât plasticul se albea la margini. Am condus-o la camera 14, cea mică, cu vedere spre acoperișurile blocurilor.
A doua zi dimineață am aflat cum o cheamă: Elena. Și am început să-i cunosc povestea din fragmente, ca pe o emisiune cu sonorul stins.
Elena fusese plecată în Germania optsprezece ani, ca îngrijitoare. Îmi povestea, în rarele momente când se deschidea, despre femeia bătrână la care stătea noaptea lângă pat, despre ciorbele pe care le gătea pentru ea și pe care nu le putea suporta, despre podelele spălate în genunchi. Dar mai ales despre copiii ei: Radu, Ioana și Andreea. Le trimitea bani în fiecare lună. Pentru grădiniță, pentru laptop, pentru avansul la un apartament cu două camere în Drumul Taberei. Când venea acasă, în vacanțe, aducea pungi de haine și dulciuri, dar stătea puțin, pentru că trebuia să se întoarcă.
Nu-și cumpărase niciodată o locuință a ei. „Mai lucrez puțin”, zicea. „Copiii nu mă lasă la urmă.”
La pensiune a venit pentru că în acea noapte de noiembrie, când a coborât din trenul de la Budapesta, fata ei, Ioana, i-a spus la telefon că la ea nu este loc. Băiatul, Radu, i-a spus că nu poate din cauza soției, care „nu suportă schimbările bruște”. Andreea, cea mică, i-a spus că îi e teamă că, dacă o lasă să doarmă o noapte, o să rămână pentru totdeauna.
Am auzit-o pe Elena vorbind la telefon în camera de alături, înainte să adoarmă. Repeta aceleași cuvinte ca un refren stricat: „O singură noapte, copiii mei. Am nevoie doar de o noapte.”
A doua zi, Elena era încuiată în cameră, cu febra ridicată. I-am dus paracetamol și un termos cu ceai de tei. Mi-a povestit, printre frisoane, că are trei apartamente cumpărate pentru copiii ei, toate date, toate plătite. Și că nu are unde să doarmă.
Am rămas la ușă, cu cheia în mână.
— Am crezut că ei mă vor chema acasă, a spus ea, uitându-se pe fereastră la garajele din spate.
Nu am întrebat-o de ce nu le-a cerut mai tare, de ce nu s-a dus direct la ușa lor. Am văzut prea multe femei ca ea: oameni care muncesc peste hotare și se întorc cu sentimentul că trebuie să ceară voie să existe.
După trei zile, Elena a anunțat că pleacă. Își găsise o cameră la o doamnă bătrână din Berceni, cu 1 400 de lei pe lună, plătind din economiile ei. Am ajutat-o să coboare valiza pe scări. Roata stricată a agățat covorul de la etajul doi.
— Lasă, a zis ea, e doar o roată. Am cărat altele mai grele.
Am ieșit cu ea în fața pensiunii. Era o dimineață rece, cu miros de motorină și de pâine caldă de la colț. Tramvaiul 41 trecea pe șine, zguduind trotuarul. Elena a scos din poșetă o cheie nouă, simplă, fără breloc, și a privit-o lung, ca pe un obiect străin.
— E prima cheie care este doar a mea, a spus ea, cu un fel de mirare pe care nu i-o mai văzusem până atunci.
Nu am plâns. Am strâns-o de braț, i-am făcut semn unui taximetrist, am plătit cursa până la Berceni din buzunarul meu, deși știam că nu își permite să-mi dea banii înapoi. I-am lăsat numărul meu de telefon pe un bilețel, „pentru orice eventualitate”.
După vreo două săptămâni, a venit la pensiune un bărbat tânăr, cu o sacoșă de portocale și o sticlă de vin. Era Radu, fiul Elenei. M-a întrebat dacă am văzut-o pe mama lui. I-am spus că s-a mutat, dar nu i-am dat adresa, pentru că mi-a cerut ea să nu o dau nimănui.
— Dar sunt fiul ei, a insistat el.
— Și totuși, am răspuns eu, ea a dormit la pensiune.
Nu a mai zis nimic. A lăsat sacoșa pe tejghea și a plecat. Portocalele au stat acolo până seara, când le-am dat unei femei care cerșea la colțul străzii. Vinul l-am băut eu, la sfârșitul turei, pentru că mi se părea că e singurul lucru cinstit pe care puteam să-l fac.
Lună de lună, Elena îmi spunea câte ceva, când trecea pe la pensiune să aducă un cozonac de sărbători sau o cutie de napolitane. Îmi povestea despre camera ei din Berceni, despre doamna Vasilica, la care stătea cu chirie, despre cum a început să lucreze ca îngrijitoare pentru o profesoară pensionară din cartier. Câștiga puțin, 2 300 de lei pe lună, dar îi ajungeau. Îmi spunea că, pentru prima dată, pune bani deoparte pentru ea, nu pentru copii.
Copiii veneau și plecau de la pensiune. Ioana a venit cu două fetițe, au întrebat-o pe babă de ce nu locuiește la ei. Elena le-a răspuns ceva ce eu n-am auzit, dar am văzut cum fata a lăsat un plic pe masă și a plecat cu ochii umezi. Elena mi-a arătat plicul mai târziu: înăuntru erau 500 de lei și un bilețel pe care scria: „Mamă, asta nu repară nimic, dar vreau să încep să-ți dau înapoi măcar o parte din ce am primit.” Elena a pus plicul într-un sertar, lângă poza cu cei trei copii mici, și nu l-a deschis niciodată.
Într-o seară, înainte de Crăciun, am trecut pe la Elena, în Berceni. Stătea la parterul unui bloc vechi, cu miros de tocană și de umezeală pe scara de serviciu. Camera ei era mică, dar curată, cu o canapea extensibilă, un șifonier din PAL și o fereastră dând spre curtea interioară, unde un câine lățos al vecinului lătra la orice trecător. Pe pervaz, într-o ramă de sticlă spartă la un colț, era poza copiilor ei, făcută cu mulți ani în urmă, la un grătar pe iarbă, undeva lângă lacul Snagov.
— Nu mai pot să mă uit la ea fără să sufăr, mi-a spus Elena, întorcând poza cu fața spre perete.
Apoi a făcut cafea la ibric. Am băut-o în tăcere, ascultând cum ploua pe țeava de la burlan.
În dimineața următoare, am văzut-o pe Elena la Gara de Nord. Nu mai avea valiza stricată. Căra o singură geantă de umăr, iar în mână ținea cheia aceea simplă. S-a urcat în autobuzul 73 spre Berceni. M-am gândit să o strig, dar am tăcut. Nu mai avea nevoie de mine să o duc acasă.
Acum, când văd femei cu valize stricate în fața gării, nu mai ies imediat din spatele tejghelei. Le urmăresc o vreme, cu ochii pe telefonul care sună în gol, cu umerii căzuți. Și mă întreb câte dintre ele au cumpărat case pentru copiii lor, ca să rămână pe urmă fără un loc al lor.
Iar în seara asta, când plouă iar cu zăpadă și pe șinele tramvaiului se adună mâlul, am pus un ibric de apă pe reșou. Pentru orice eventualitate.
