Am ajuns în Brașov într-o seară de noiembrie, cu un geamantan al cărui roată se rupsese pe drum. Ploua cu zăpadă, iar în autogară mirosea a motorină și a semințe prăjite. Am scos telefonul cu degete amorțite și am sunat-o pe fiică-mea cea mare, Alina.
— Mami, am ajuns. Pot să vin la tine doar pentru noaptea asta?
În fundal auzeam televizorul și râsetele nepoatelor.
— Nu, mami, nu se poate. Fetele au școală dimineață, iar apartamentul e mic. Nu avem loc.
Am închis fără să mai spun ceva. Apartamentul ăla avea trei camere. Eu plătisem jumătate din avans.
Apoi l-am sunat pe Cristi.
— Mami, eu te-aș lua, dar Anda e foarte obosită cu copilul. Știi că nu suportă schimbările bruște.
— Cristi, te anunț cu o zi înainte. Am nevoie doar de o canapea.
— Nu merge, mami. Chiar nu avem condiții.
Am sunat-o pe Dana, cea mică. Ea locuia singură într-un apartament pe care i-l cumpărasem vânzând terenul părinților mei.
— Mami, te iubesc, dar nu pot. Mi-e teamă că dacă intri, nu o să mai pleci.
Am rămas cu telefonul în mână, în frig, uitându-mă la oamenii care se îmbrățișau în jurul meu. O femeie striga „Mama, aici!”, iar eu simțeam cum mi se golește pieptul.
Aveam trei copii. Le cumpărasem apartamente la toți. Și în seara aia nu aveam unde pune capul.
Mă numesc Elena. Am plecat în Italia acum aproape douăzeci de ani, după ce mi-a murit soțul. Nu visam la altă viață. Visam doar să nu-mi văd copiii desculți și flămânzi.
Am spălat podelele altora, am ridicat bătrâni din pat, am schimbat lenjerii străine, am gătit supe pentru oameni pe care nu-i cunoșteam. Dormeam patru ore pe noapte. Plângeam în baie cu gura acoperită, ca să nu audă nimeni. De Crăciun stăteam la masă cu străinii, iar copiii mei erau doar pe ecranul unui telefon.
Le trimiteam bani în fiecare lună. Pentru haine, pentru laptopuri, pentru permis, pentru nunți. Când Alina s-a măritat, am dat jumătate din avansul pentru apartament. Când Cristi a întemeiat o familie, i-am cumpărat o garsonieră, pe care a vândut-o ca să ia una mai mare. Când Dana a spus că se satură de chirie, am vândut terenul bunicilor și i-am luat două camere.
Fiecare avea un acoperiș deasupra capului. Eu nu aveam niciunul.
„Lasă, mamă, mai stai puțin în Italia. Copiii te vor primi când te întorci.” Așa mă mințeam.
Dar sănătatea a început să cedeze. Spatele mă durea, mâinile îmi amorțeau, doctorul din Italia mi-a spus că nu mai am voie să car greutăți. Femeia pe care o îngrijeam de cinci ani a murit. Fiica ei mi-a plătit ultimii bani, m-a îmbrățișat și mi-a spus în română, învățată pentru mine: „Odihnește-te, Elena. E timpul tău.”
M-am întors în România cu un singur geamantan și fără nicio cheie.
În seara aia, după ce toți trei mi-au închis ușa, am găsit un hostel lângă autogară. Camera era mică, mirosea a mucegai, patul scârțâia la fiecare mișcare. M-am culcat îmbrăcată, pentru că îmi era frig. Priveam tavanul și îmi aminteam cum stăteam lângă patul bătrânei din Italia, iar fiica ei venea în fiecare săptămână cu flori.
Dimineața aveam febră. Gâtul mă ardea, capul îmi bubuia. Am sunat-o din nou pe Alina.
— Mami, nu pot să vin acum. Fetele au antrenament. Cheamă un doctor dacă e grav.
Am închis și am rămas întinsă, într-un oraș în care îmi crescusem trei copii, fără să am pe cine întreba dacă mi-e frică.
M-a ajutat o străină. Femeia de la recepție, doamna Domnica. Mi-a adus ceai, mi-a pus termometrul, m-a întrebat dacă cheamă salvarea. Când a văzut că plâng, s-a așezat pe marginea patului și mi-a ținut mâna, fără vorbe.
După două zile, febra a scăzut. Atunci am luat decizia.
Nu i-am mai sunat pe copii să cer ajutor.
Am mers la o agenție imobiliară mică și am închiriat o cameră la o bătrână, la capătul celălalt al orașului. Camera era modestă: un pat, un dulap, o masă, o fereastră spre niște garaje. Dar când am primit cheia, am plâns. Era prima cheie care era doar a mea.
Le-am scris un mesaj pe grupul de familie:
„Nu o să vă mai cer niciodată un loc unde să dorm. Am o cameră a mea. Nu vă mai caut. Vă rog, nici voi să nu mă căutați din vinovăție.”
Alina a sunat imediat.
— Mami, eu am crezut că vrei să stai doar o noapte, dar mi-era frică să nu rămâi pe viață.
— Alina, eu am vrut o noapte. Tu ai văzut în mine o problemă pentru tot restul zilelor.
Cristi a venit la camera mea cu o pungă de fructe. S-a uitat în jur, a strâmbat din nas.
— Mami, de ce nu mi-ai spus că e chiar așa de rău?
— Nu e rău, Cristi. Rău a fost să stau în autogară și să înțeleg că în apartamentele copiilor mei e mai puțin loc decât în camera asta.
— Nu da vina pe Anda. Eu sunt bărbatul casei.
— Anda nu are nicio vină. Vinovat ești tu, fiul meu, care nu a găsit un colț pentru mama lui.
A tăcut. Nu l-am mai văzut așa niciodată. Nu l-am îmbrățișat. Am pus punga de fructe pe masă și i-am arătat ușa.
Dana a venit după o săptămână. A bătut la ușă, nu a intrat. Mi-a spus:
— Mami, am intrat în panică. Am crezut că dacă te primesc, nu mai pleci.
— Și dacă aș fi rămas? Dacă aș fi fost bolnavă sau fără putere? Ce ai fi făcut?
— Nu știu, mami. Nu știu.
A fost cel mai cinstit lucru pe care mi l-a spus vreodată.
Luni de zile au încercat să repare totul deodată. Mă invitau la prânz, mă sunau mai des, Alina îmi zicea să vin „în weekend”, Cristi spunea că eliberează biroul, Dana îmi dădea cheile „la orice eventualitate”.
Dar eu nu mai voiam să fiu oaspetele nimănui. Nu voiam să dorm pe canapeaua cuiva, între jucării și acte și vinovăția altora.
Am început să muncesc cu ziua. Ajutam o vecină bătrână, făceam curat la niște cunoștințe, câștigam cât puteam. După câteva luni am închiriat o garsonieră. Nu era a mea, dar era a mea în fiecare zi. Cănile mele. Perdelele mele. Patul meu.
Pe pervaz am pus o poză veche cu copiii mici. Mult timp nu m-am putut uita la ea fără să mă doară.
Într-o zi, Alina a venit cu nepoatele. Fetele s-au aruncat de gâtul meu.
— Bunico, de ce nu stai la noi? a întrebat cea mică.
M-am uitat la fiică-mea, apoi la copil.
— Pentru că și bunica are nevoie de casa ei.
— Noi avem casă, a spus fetița.
— Știu, draga mea. Și e foarte bine că o aveți.
După ce au plecat, am găsit pe masă un plic. Înăuntru erau bani și un bilețel: „Mami, asta nu repară seara aia. Dar vreau să încep să dau înapoi măcar o parte din ce am primit.”
Am pus banii într-un sertar. Apoi am scos carnetul de economii pe care îl deschisesem cu o zi înainte. Depusesem acolo primii 500 de lei. Pentru mine. Nu pentru copii, nu pentru nepoți, nu pentru viitorul altcuiva.
Au trecut patru ani. Nu le-am cerut niciodată nimic. Nu le-am refuzat vizitele, dar seara mereu mă ridicam și plecam la mine.
Anul trecut, în luna mai, am semnat contractul de vânzare-cumpărare pentru o garsonieră de 38 de metri pătrați, la etajul trei, pe strada Lungă. Am plătit-o integral, din banii strânși lună de lună, din munci mici și din refuzul de a mai depinde de cineva.
Am chemat copiii la o cafea. Au venit toți trei, cu fețe curioase. Le-am arătat contractul, le-am dat cheia să o vadă, le-am spus:
— Asta e casa mea. Nu e mare, dar e a mea. Am cumpărat-o fără să cer nimănui nimic.
Cristi s-a înroșit. Alina a lăsat capul în jos. Dana a întrebat:
— De ce nu ne-ai spus că strângi bani?
— Pentru că nu mai voiam să aștept aprobarea nimănui.
Am băut cafeaua din ceștile mele, am vorbit despre vreme și despre nepoți. Când s-au ridicat să plece, i-am condus la ușă. Niciunul nu a îndrăznit să întrebe dacă poate rămâne peste noapte.
Am închis ușa, am răsucit cheia în broască și am pus apă la fiert. Afară ploua mărunt, iar orașul mirosea a tei și a pământ ud.
Am deschis fereastra, am lăsat aburul ceainicului să acopere geamul rece, apoi am pus cheia pe masa din bucătărie, lângă poza veche cu cei trei copii.
Apa a dat în clocot exact când s-a auzit soneria de la vecina de alături, care venise să-mi aducă niște roșii din grădină. Am zâmbit și i-am deschis ușa.
