În vara lui 2020, după ce s-a terminat nebunia cu izolarea, noi deja stăteam la curtea noastră din Săcele, lângă Brașov. O luasem cu un an înainte, o casă bătrânească pe care am renovat-o cam un an și jumătate, cu tot cu pandemie. Elena, nevastă-mea, e profesoară de română și a vrut neapărat o grădină cu levănțică și trandafiri, așa că am spart curtea în două: jumătate livadă, jumătate flori. Am pus și un bazin din paleți, eu l-am căptușit cu prelată groasă, și un grătar de cărămidă pe care l-am construit singur într-o sâmbătă. Ai mei, când veneau de la Făgăraș, nu mai conteneau să se minuneze. Mai ales mama, tanti Stela, care aducea cozonac și se apuca de plivit straturile ca și cum ar fi fost ale ei.
Totul a fost bine până când verișoara secundară a Elenei, Georgiana, a descoperit pe Facebook pozele noastre cu florile și grătarul. N-o mai văzusem de la nuntă, acum opt ani. N-a întrebat, n-a sugerat, pur și simplu a anunțat într-un mesaj pe WhatsApp: „Sâmbătă venim pe la voi, să stăm nițel la aer curat.” Elena a oftat, dar ce să faci, e rudă. Am pregătit mici, ceafă, salată de vinete, o plăcintă cu brânză dulce și un lighean de afine din grădină. Am pus față de masă nouă, am scos paharele de cristal moștenite de la bunica.
Sâmbătă, în loc de o mașină, au oprit două. Georgiana coboară din prima, iar din a doua ies trei copii: două fete de vreo șapte și nouă ani și un băiețel de cinci. Pe soț nu-l adusese, că „e plecat cu proiectul”. N-a pomenit nicio clipă că vine însoțită de plutonul de asalt. Masa a fost ca-n filmele cu haos. Fetele cântau cu niște fluiere de plastic, băiatul trăgea coada câinelui vecinului, iar Georgiana s-a întins pe șezlong direct, cu un pahar de limonadă. Noi cu mama tăiam, prăjeam, serveam.
Seara, după ce am strâns tot, am întrebat politicos când au de gând să plece. Georgiana a râs: „Păi e vacanță. Stăm o săptămână, nu vă deranjăm.” Elena s-a uitat la mine cu o față de om care vede că se strică centrala. Am spus doar: „Bine, dar data viitoare anunțați.” N-a urmat nicio dată viitoare.
Luni dimineață noi am plecat la Brașov, la muncă. Mama a rămas să supravegheze curtea. Marți, la prânz, primesc un apel de la ea. Vocea îi tremura de oboseală, dar încerca să nu se plângă: „Andrei, femeia asta nu mișcă un pai. Azi-dimineață am găsit-o cu prosopul pe iarbă, citea o carte. Fetele au spart borcanul cu gem de caise, cel pe care l-am pus aseară, și au lăsat cioburile acolo. Și nici măcar nu-și spală farfuriile.” Am întrebat-o dacă i-a zis ceva. „I-am spus frumos. Mi-a răspuns că ea e oaspete și oaspeții nu fac curat.” Am simțit cum mi se încordează ceafa. Dar mama, care are o răbdare de sfântă, a continuat să gătească, să plivească morcovii, să ducă gunoiul, ba chiar i-a cerut Georgianei să o lase să spele mașina – un Logan roșu plin de noroi – pentru că „i-era rușine de vecini”.
Joi am decis să ne întoarcem la Săcele mai devreme cu o zi. Am parcat Dusterul lângă poartă și am rămas amândoi cu gura căscată. În curte, mama căra găleți cu apă pentru roșii, iar Georgiana stătea pe marginea bazinului, cu picioarele în apă, vorbind la telefon. Pe masa de sub nuc zăceau cinci farfurii murdare, un pepene pe jumătate mâncat și o cană de cafea răsturnată, cu zațul scurs pe lemn. Elena a intrat ca furtuna. S-a dus direct la verișoara ei și i-a spus cu o voce pe care n-o mai auzisem: „Ridicați-vă și strângeți. Într-o oră vă duc la gară.” Georgiana a clipit lung și a replicat: „Nu înțeleg, doar suntem rude, ce e cu atâta isterie?” Atunci i-am arătat pe fereastră borcanul spart, grămada de jucării din straturile de levănțică și urma de minge pe singurul trandafir altoit pe care Elena îl crescuse din primăvară. A urmat o tăcere. Nu una stânjenitoare, ci una din aia care prefațează o ruptură.
Le-am dus la autogară, i-am cumpărat bilete și le-am văzut urcând în autobuzul de Piatra Neamț. Credeam că povestea s-a terminat acolo.
Sâmbătă dimineața, mătușa Cornelia, mama Georgianei, a sunat-o pe soacra mea – da, pe mama, care abia se pusese pe un scaun după o săptămână de muncă în plus. I-a spus că suntem niște nesimțiți, că am alungat-o pe „sărmana copilă” cu copii cu tot, și că asemenea oameni nu fac cinste neamului. Mama a ascultat, apoi i-a răspuns rar: „Cornelia, fata ta a stat o săptămână și n-a mișcat un pai. Eu i-am făcut toate mesele, i-am spălat rufele copiilor, i-am strâns mizeria din curte. Vrei să vii să vezi cum arăta locul după ei?” Mătușa n-a vrut să audă. A insistat că venim noi să ne cerem iertare.
Lucrurile ar fi putut rămâne așa, o supărare între neamuri, dar marți dimineața, pe la ora zece, a oprit o mașină la poartă. Era chiar mătușa Cornelia, însoțită de Georgiana și de copii – pentru că „trebuie să discutăm ca oamenii”. Din prag, Cornelia a început să vocifereze că am făcut de râs familia, că suntem zgârciți și răutăcioși. Elena a invitat-o în curte, s-a așezat pe banca de sub gutui și a scos telefonul. Fără un cuvânt, a derulat filmulețul pe care-l făcuse în acea joi: se vede cum mama cară găleata, cum fetele se bat cu pernele de pe canapeaua de grădină, cum Georgiana îi spune mamei „mai puneți niște gheață în limonadă, că e prea caldă”. Apoi o filmare cu stratul de trandafiri: crengi rupte, flori strivite. Mătușa a tăcut. N-a mai spus nimic. S-a ridicat, s-a uitat la fiica ei care mozolea ceva legat de „drepturile oaspetelui”, i-a făcut semn înapoi la poartă și a plecat fără să-și ia rămas bun. Câteva minute s-a auzit doar hârâitul motorului Loganului roșu îndepărtându-se pe drumul de țară.
În seara aia am mâncat amândoi o salată de roșii cu telemea direct din grădina pe care mama o salvase. Am pus lacăt la poartă și am notat cu creionul pe un bilețel lipit pe frigider: „Nu mai găzduim pe nimeni fără invitație scrisă, semnată și legalizată.” Glumesc, biletul zicea doar „Fără musafiri.”
Acum e octombrie. Levănțica doarme sub paie, trandafirul altoit a dat un lăstar nou, iar eu ascult greierii din șopronul transformat în atelier. În locul bazinului am pus un leagăn de lemn, cumpărat din Bran, și am deschis o sticlă de pălincă de prune făcută de un vecin. Se aude doar clopotul de la biserica Sfântul Ioan și, din când în când, un mârâit leneș al cățelului din curtea alăturată.
