Era joi seara, și abia mă țineam pe picioare după o tură de doisprezece ore la spital. Am parcat mașina pe Aleea Bisericii din Brașov, unde stăm de trei ani, într-un apartament cu două camere pentru care plătim o ipotecă de 2.400 de lei pe lună. Am urcat scările până la etajul patru, simțind mirosul de varză călită de la vecina de la doi. Cheia s-a învârtit în broască și, din hol, am auzit vocea soacrei mele.
— Ioana, tu ești? Am venit să-l văd pe Matei, mi-era dor de el.
Am intrat în bucătărie și am văzut-o pe Elena, mama lui Andrei, stând la masă cu nepotul ei de trei ani, care îi arăta un desen cu un dinozaur. Pe blatul de lângă chiuvetă erau trei caserole de plastic, iar Elena tocmai punea în ele jumătate din sarmalele pe care le făcusem duminică. M-am oprit în prag, cu geanta încă pe umăr.
— Iar îi puneți de mâncare? am întrebat, fără să-mi ascund iritarea.
Elena a ridicat din umeri, fără să se oprească din împachetat. — Am mâine o ședință lungă la birou, nu vreau să mai alerg la cantină. Îmi iau și eu ceva de acasă.
Andrei a apărut din sufragerie, cu telefonul în mână. — Lasă, mamă, nu te mai repezi. O să-ți pună Ioana în caserole și ți le aduce.
Am aruncat cheile pe masă. — Nu asta e problema, Andrei. Mama ta vine la noi în fiecare zi de trei săptămâni. Stă până seara târziu, se joacă cu Matei, iar la plecare golește frigiderul. Ieri a luat jumătate din plăcinta cu brânză, alaltăieri toată tigaia de cartofi țărănești. Acum sarmalele.
Elena a închis capacul ultimei caserole și le-a pus într-o pungă de rafie. — Nu înțeleg de ce te deranjează. Eu îi spun, îmi trebuie pentru birou. Doar nu le arunc.
— Mamă, tu ai mâncat vreodată la birou cu fetele? am spus eu, sprijinindu-mă de blat. — Înainte nu îți plăcea mâncarea încălzită la microunde, spuneai că e uscată. Acum ceri resturi.
Andrei s-a așezat pe un scaun. — Hai, Ioana, nu mai face din asta o dramă. Mama locuiește singură, e normal să mai ia și ea ceva.
— Normal ar fi să mănânce acasă, la ea, nu să ne curețe nouă frigiderul, am replicat, simțind cum mi se înroșește fața. — Noi plătim ipotecă, nu avem bani să hrănim o armată. Fiecare leu contează.
Elena și-a luat geanta și s-a aplecat să-l sărute pe Matei pe creștet. — Nu vreau să vă certați din cauza mea. Mâine chiar am nevoie, dar pe viitor o să mă descurc singură.
A ieșit, iar eu am rămas cu Andrei în bucătărie. M-am uitat la frigiderul aproape gol și am scos un borcan cu gem de caise. Nu mai aveam nimic de pus pe pâine pentru dimineața următoare. — Vezi? am spus, arătând spre rafturi. — A luat tot. Ce mâncăm noi mâine dimineață?
Andrei a ridicat din umeri. — O să cumpăr eu ceva de la magazin. Gata, nu te mai enerva.
Dar eu nu puteam să mă opresc. Elena fusese mereu o femeie mândră, care câștiga bine ca economistă la o firmă de contabilitate. Își permitea să meargă la restaurant, să-și cumpere haine de calitate. Niciodată nu ar fi cerut mâncare gătită de mine. Și dintr-o dată, de trei săptămâni, venea zilnic, mânca dublu și lua resturile. Îmi aminteam cum, acum doi ani, îmi spusese că mâncarea mea e prea sărată și prea grasă. Acum înfuleca tot.
Vineri dimineața, Andrei a plecat într-o delegație de o zi la Sibiu. Matei dormea la prânz, iar eu am hotărât să trec pe la Elena. Aveam un pretext: desenul lui Matei și un borcan cu dulceață de vișine pe care mi-l dăduse mama. Am pus totul într-o pungă de hârtie, am chemat un taxi și am mers până în cartierul Tractorul, unde stătea soacra mea, într-un bloc vechi din anii '80.
Am sunat la ușă. Am auzit pași târâți, apoi zăvorul s-a descuiat. Elena a deschis, îmbrăcată într-un capot vechi de stambă, pe care nu i-l mai văzusem niciodată. Părea mai slabă, cu cearcăne adânci. S-a uitat la mine cu o panică pe care nu o mai văzusem.
— Ioana? Nu mi-ai spus că vii.
— Eram în zonă, am mințit eu, intrând în hol. — I-am adus lui Matei niște desene și dulceața de la mama.
Elena s-a dat înapoi, încercând să-mi blocheze drumul. — Lasă punga aici, draga mea. Am făcut curat, e dezordine în bucătărie.
Am trecut pe lângă ea. — O pun eu pe masă, e grea.
Bucătăria ei era impecabil de curată, dar goală. Pe aragaz nu era nicio cratiță, pe blat nu era nici măcar un coș cu pâine. Am deschis ușa frigiderului, prefăcându-mă că vreau să pun borcanul la rece. Pe rafturile de sticlă goale stătea un borcan cu muștar aproape gol, o lămâie zbârcită și, pe raftul de jos, două caserole de plastic cu resturile pe care i le dădusem eu: sarmalele de aseară și cartofii de alaltăieri. Una din ele era pe jumătate goală.
În rest, nimic. Nici măcar un ou, nici un pachet de lapte, nici o bucată de brânză. Am închis ușa, simțind cum mi se strânge stomacul. Pe masa din bucătărie am observat un blister gol de pastile pentru tensiune, un medicament care costa aproape 300 de lei pe cutie, și un teanc de facturi neplătite. Cifrele roșii pentru întreținere și electricitate săreau în ochi.
Elena stătea lângă mine, cu degetele crispate pe marginea capotului. Nu ridica ochii.
— Am mâncat tot înainte de concediu, a spus ea, cu vocea tremurândă. — Ca să nu se strice. Mâine voiam să merg la piață să iau carne proaspătă, brânză de casă…
Am clătinat ușor capul, dar nu am spus nimic. Am lăsat punga pe masă și am ieșit. Pe drum, în taxi, mi-am șters fața cu dosul palmei. Înțelegeam totul, dar nu puteam să cred.
Seara, când Andrei s-a întors de la Sibiu, l-am oprit în hol, fără să-l las să-și scoată geaca.
— Andrei, mama ta nu are absolut nimic de mâncare în frigider. Doar ce i-am dat eu ieri. Și pastilele alea scumpe sunt goale, iar facturile sunt neplătite de două luni. Ea nu mai are serviciu.
Andrei a rămas cu palma pe fermoar. — Păi ce vorbești? Mama are salariu bun, pensie, economii. Nu se poate.
— Du-te și vezi cu ochii tăi, am spus, punându-i telefonul pe masă. — Nu mai lucra la firmă, și-a pierdut locul de muncă. De aceea venea la noi în fiecare zi.
Am plecat împreună la Tractorul, patruzeci de minute mai târziu. Elena a deschis imediat, de parcă ne aștepta. Când ne-a văzut pe amândoi, s-a făcut mică și s-a retras în hol, ștergându-și ochii.
Andrei a intrat direct în bucătărie, a deschis frigiderul și s-a holbat la muștar și la caserolele goale. Apoi s-a întors spre mama lui, cu fața albă.
— Mamă… ce s-a întâmplat?
Elena s-a așezat greu pe un scaun lângă fereastră. Și-a pus palmele pe genunchi, cu degetele împreunate.
— Nimic, Andrei. O să mă descurc eu. Am avut o criză mică, trece.
— Cum o să te descurci, mamă? a izbucnit el, cu vocea sugrumată. — Cu mâncarea pe care ți-o dă Ioana în caserole, chipurile pentru birou?
Elena a tresărit ca lovită. — Ce birou, mamă? a continuat Andrei, aplecându-se lângă ea. — Ai spus că ești în concediu.
Atunci Elena a lăsat umerii în jos. Toată mândria ei de femeie care fusese economistă la un birou de contabilitate s-a topit. — Acum o lună și jumătate mi-au desființat postul, a spus ea, cu voce abia auzită. — Au adus un program nou, iar șeful mi-a spus că la vârsta mea ar fi bine să mă odihnesc. Că e rândul celor tineri. Fata directorului a venit pe locul meu. Mi-au dat doar un preaviz de două săptămâni, fără compensații. Am crezut că îmi găsesc repede altceva, dar cine angajează o femeie de șaizeci și patru de ani? Am încercat să mă angajez ca femeie de serviciu, dar mă dor genunchii, nu pot sta aplecată. Iar doctorul mi-a schimbat tratamentul pentru tensiune. Pastilele astea noi costă 280 de lei pe lună, și nu le pot lua de la farmacie decât cu rețetă, dar oricum trebuie să plătesc.
S-a oprit, trăgând aer. — Toată pensia s-a dus pe facturi și pe medicamente. Mi-au rămas 400 de lei pentru mâncare pe toată luna. Așa că veneam la voi, ca o cerșetoare. Îmi era rușine, Doamne…
În bucătărie nu se auzea decât șuieratul vântului pe lângă geam și un câine care lătra undeva în curtea blocului. Eu mă uitam la podea, la gresia ei veche, cu model de flori, și simțeam cum toată furia mea se transformă în ceva dureros. Femeia asta mândră, care ne aducea odată pungi pline cu cadouri scumpe, trăia de o lună cu stomacul gol, prea rușinată să ceară un leu de la fiul ei.
Andrei s-a ridicat, a prins-o de brațe și a tras-o ușor în picioare. — Să-ți fie rușine, mamă, că ne lași pe noi să mâncăm sătui, iar tu ascunzi sarmalele în caserole și mori de foame. Gata. Îmbracă-te.
— Unde mergem? a întrebat ea, speriată.
— La hypermarket. Îți umplem acum frigiderul până nu se mai închide. Și să nu mai aud prostii cu mândria. Dacă aflu că ai stat o zi fără mâncare, te mut la noi cu forța și te încui în casă.
Elena a încercat să protesteze, dar Andrei i-a scos paltonul din cuier și i l-a pus pe umeri. — Dă-ți paltonul. Gata.
Am plecat toți trei la magazin. Am umplut două cărucioare cu pâine, lapte, ouă, brânză, carne, legume, ulei, zahăr. Andrei i-a plătit și facturile restante prin telefon, chiar în fața ei, arătându-i ecranul: „Vezi, mamă? Întreținerea și lumina sunt plătite. Trei luni în avans." Apoi ne-am întors la ea și am aranjat toate cumpărăturile în frigider și în cămară. Elena stătea pe un scaun, cu ochii în lacrimi, dar nu spunea nimic.
În săptămânile care au urmat, lucrurile s-au așezat. Andrei a stabilit să treacă pe la mama lui în fiecare sâmbătă dimineața, cu portbagajul plin. I-am arătat cum să-și comande mâncare online cu livrare acasă, dar ea a refuzat politicos. „Nu am nevoie de curieri, îmi place să aleg eu." Așa că Andrei îi făcea cumpărăturile. Eu am preluat facturile și medicamentele. Am intrat în aplicația băncii și i-am transferat Elenei, în fiecare lună, 600 de lei, cu mențiunea „pentru pastile și întreținere". Prima dată mi-a trimis un mesaj: „Ioana, nu trebuia, mă descurc." I-am răspuns: „Elena, dacă îmi trimiți banii înapoi, îți blochez cardul." A râs, mi-a trimis o inimioară.
Într-o seară, pe la sfârșitul lui noiembrie, după ce îl culcasem pe Matei, Andrei a venit lângă mine în bucătărie. Strângeam vasele în mașina de spălat. M-a îmbrățișat pe la spate.
— Îți mulțumesc, draga mea, a spus el, cu buzele în părul meu.
— Pentru ce? am întrebat, fără să mă întorc.
— Pentru că tu ai văzut primul lucru că ceva nu e bine. Eu aș fi crezut în continuare că mama e în concediu. Tu ai observat, tu ai insistat.
Am spălat o farfurie și am pus-o în mașină. — Data viitoare, ascultă ce-ți spun. Eu văd lucrurile astea mai repede.
A râs. Apoi m-a întrebat: — Apropo, mama a plecat azi cu o caserolă cu chiftele. Le făcusei ieri.
Am ridicat din sprâncene. — Le-a luat pe toate? Dar i-ai dus sâmbătă frigiderul plin.
Andrei a zâmbit. — A zis că nouă ne strică la stomac dacă mâncăm seara chiftele prăjite. Și că pe ea dimineața, cu ceai dulce, i se potrivesc perfect. Și că, oricum, le-ai făcut prea uscate.
Am pufnit. — Prea uscate? Le-am făcut exact ca data trecută.
— Nu contează, a spus el, și s-a dus la fereastră, uitându-se la luminițele din oraș. — Important e că nu le-a mai ascuns.
Am terminat de spălat vasele. Am șters blatul cu un burete, apoi am deschis frigiderul. Pe raftul de sus, unde înainte stăteau caserolele pentru Elena, acum era doar o cutie cu iaurt pentru Matei. Am zâmbit. Mă enervase atât de tare că soacra mea golea frigiderul, până am văzut al ei. Acum, când pleca de la noi cu câte ceva, nu mă mai deranja. Pentru că știam că la ea acasă frigiderul nu mai era gol.
