Am aflat totul când mi-a căzut o scrisoare din geaca lui Andrei. Nu, nu e deloc ce crezi. Nu i-o trimisese o amantă, nu era nimic parfumat, nimic siropos. Era un plic A4, îndoit neglijent, cu o foaie de la un avocat din Brașov. Pe foaie scria de vreo trei ori numele meu, Mădălina, și de fiecare dată era în dreptul unei sume. Cea mai clară era ultima: „82.000 lei — plata finală pentru serviciile de asistență socială.”
Am citit-o de vreo șapte ori, cu lumina de la baie, ca să nu-l trezesc pe Andrei. Asistență socială. Eu, Mădălina, asistent social. Eu, care n-am avut în viața mea răbdare să ascult până la capăt o poveste despre o bătrână care nu-și găsește pisica. Și, mai ales, eu, care am lucrat un an întreg ca să-l conving pe Andrei că nu-s genul de femeie care stă cu mâinile în poală.
Ei bine, o seară mai târziu, stăteam în bucătăria Ioanei, sora mea mai mare, și o ascultam cum îmi explică planul. Ioana are darul ăla de a transforma orice mizerie într-o chestie de management. Vorbea despre „optimizarea succesiunii” de parcă ar fi vorbit despre un buget de marketing.
— Uite, Mădă, mama e bătrână, e clar că nu mai poate singură. Am găsit un centru rezidențial în afara Brașovului, loc liniștit, grădină, dispenser automat de ceai. Doar că e cu circuit închis. Fără ieșiri, fără vizite prea dese. Pentru liniștea ei.
Apoi a zâmbit, iar zâmbetul ăla am învățat eu demult că nu prevestește nimic bun.
— Și cum o convingem pe mama să meargă acolo? am întrebat eu, mai mult ca să aud răspunsul.
— Nu trebuie s-o convingem, a răspuns ea imediat. Trebuie s-o convingem pe Mădălina.
Am clipit. Mă cheamă Mădălina. Ea e Ioana. Mama e Tereza. Pe cine naiba trebuia s-o convingem?
— Nu tu, soro. Mădălina aia, verișoara ta, nu știi cum o cheamă? Cea cu firmă de îngrijire la domiciliu. Ea are autorizația, ea poate semna evaluarea că mama are nevoie de supraveghere permanentă. O plătim cu optzeci și două de mii. Restul, adică vreo două sute de mii, se scot din vânzarea apartamentului din Centrul Vechi. Trebuie doar ca mama să semneze o procură. Și tu o ajuți tu, că pe tine te ascultă.
Am simțit cum mi se usucă gura. Apartamentul din Centrul Vechi. Al mamei. Ăla cu balconul mic, deasupra cafenelei unde mama a lucrat ca barista timp de treizeci de ani. Ăla despre care mama spunea mereu că e singurul lucru care-i rămâne după tata.
— Semnezi, nu? a insistat Ioana. E în interesul ei. Noi nu putem sta toată ziua cu ea, iar îngrijitoarele costă cât un salariu minim pe zi. Plus că tu ai datorii, Mădălina. Nu te mai preface că nu-i adevărat. Am văzut ultima factură la curent, ți-a venit vreo 1.900 de lei.
Asta era lovitura. Știa de factura aia. Știa că n-o plătisem. Știa și de ședințele de psiholog ale lui Smaranda, fiica mea, care costau 240 de lei pe săptămână și pe care le plăteam de cinci luni fără să-i spun lui Andrei. Ioana știa tot. Pentru că Ioana își face temele.
Prima mea decizie a fost să nu-i spun nimic lui Andrei. A doua a fost să merg la mama.
Am luat tramvaiul 41 până la Piața Romană și de acolo am mers pe jos, pe sub castanii înfloriți de pe strada Lirei. Mi-am cumpărat o cafea de la automat cu 3,5 lei și am băut-o pe treptele din fața blocului unde locuiește mama. Un câine al vecinului, un metis bătrân cu ceva keeshond în el, mirosea o pungă de pufuleți aruncată lângă ghenă. Mama stătea la etajul doi. Am intrat și am găsit-o în bucătărie, frecând chiuveta cu o cârpă albastră.
— Mi se pare mie sau a venit iar cineva cu o problemă pe care o rezolvă doar dacă mănâncă mai întâi o zamă de pui? a zis ea, fără să se întoarcă.
Am râs scurt. Pe aragaz clocotea oala de ciorbă, iar pe masă era deja pus un castron gol, ca și cum mă așteptase. Am mâncat în tăcere vreo zece minute. Mama se uita pe geam, dar știam că mă studiază pe furiș.
— Ioana mi-a cerut să te ajut să semnezi o procură, am zis eu în cele din urmă, ținând lingura deasupra castronului. Pentru un centru rezidențial. Un loc sigur, liniștit.
Mama a pus cârpa pe marginea chiuvetei, cu gestul ăla lent al ei, ca și cum ar fi așezat un copil în pat.
— Și tu ai venit să mă convingi?
— Nu. Am venit să-ți spun că ea m-a plătit deja. Să mă plătească, de fapt. A semnat cu o verișoară de-a ei, o Mădălina, un contract de optzeci și doi de mii ca s-o declare pe tine dependentă.
Mama a tăcut o secundă, apoi a luat cârpa, a stors-o, a pus-o la uscat pe calorifer. Nu m-a întrebat cum m-am simțit, nu m-a certat că n-am venit direct la ea. A spus doar:
— Ioana a fost dintotdeauna mai bună la calcule.
Apoi a deschis sertarul de sub blat și a scos o mapă albastră cu copertă de plastic.
— Eu am alt plan, Mădălina. Și am nevoie de tine să-l pui în aplicare. Dar nu ca asistent social, ci ca fiică.
Am ascultat-o aproape o oră. Îmi tremura piciorul sub masă, iar în cap îmi veneau fragmente din conversația cu Ioana: dosarul de sănătate, semnătura expertului, banii din vânzare. La un moment dat, mama a scos din mapă o foaie tipărită cu antetul unui birou notarial din Brașov.
— Am pregătit asta acum șase luni, după ce Ioana mi-a cerut pentru prima oară actele pentru „o mică reorganizare”. Un testament. E aici. Tu nu iei nimic dacă nu faci exact ce zic.
Am citit-o. Scria negru pe alb că apartamentul din Centrul Vechi se vinde cu condiția ca jumătate din bani să ajungă într-un fond de îngrijire la domiciliu pentru mama, administrat de mine. Cealaltă jumătate se împarte egal. Ioana primea o sumă modică, 30.000 lei, „în semn de recunoaștere pentru cheltuielile făcute în trecut”. Restul, peste 170.000, rămânea în contul mamei. Și, în caz de deces, se donau către un azil de câini.
Mama a zâmbit când a văzut că m-am oprit cu ochii pe rândul cu donația.
— Toată viața am hrănit pisici pe lângă cafenea, Mădălina. Câinii sunt mai recunoscători.
A doua zi, am jucat propria piesă. M-am întâlnit cu Ioana într-o cafenea dintr-o galerie comercială de lângă mall, unde muzica era suficient de tare ca să fie greu de auzit. Am venit cu un plic maro, gol.
— Semnezi? a întrebat ea, fără preambul.
— Nu pot. Mama refuză. Zice că nu pleacă din apartament decât cu picioarele în față.
Fața Ioanei s-a schimbat instantaneu. Nu s-a roșit, nu a țipat, a devenit doar foarte albă, ca varul de pe pereții holului de la Poliție.
— Ce vrei să spui că nu poți? Tu ai datorii, Mădălina. Am acoperit pentru tine acoperișul. Am vorbit cu Andrei? Nu. Dar pot vorbi oricând. Și știi bine că dacă află de psihologul Smarandei, o ia pe un drum care nu-ți place.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Andrei e genul care crede că psihologul e pentru oamenii slabi sau pentru cei cu probleme grave. Cuvântul „psiholog” în casă ar fi fost o bombă. Dar mama mă avertizase că Ioana va folosi asta.
— Bine, i-am zis, lăsând capul. O să încerc iar. Dar am nevoie să văd și eu contractul ăla. Toate actele. Să știu cum arată.
Ioana a zâmbit larg, a bătut cu palma peste geantă.
— Normal că le vezi. Suntem partenere, nu?
În seara aia, i-am invitat la mine acasă, pe strada Prislop, apartamentul 14. Am spus că Smaranda e la bunică-sa, că avem liniște. Am pus pe masă o sticlă de Fetească Neagră, cum se cuvine, și o farfurie cu cașcaval afumat. Pe sub masă, telefonul meu era pe modul avion, cu înregistrarea pornită.
Au venit amândoi: Ioana și Andrei. Andrei al meu. Soțul meu de paisprezece ani. Tatăl Smarandei. Omul care, cu o zi înainte, mă certa că n-am spălat mașina la timp. Stătea pe canapea, cu un braț pe spătar, exact ca atunci când se uita la meci.
Ioana și-a dat paltonul jos, l-a pus peste geanta mea de pe hol, ca să fie clar că e la ea acasă. A scos din geantă un dosar verde.
— Uite, Mădălina, asta e procura. Semnează mama aici, aici și aici. O duc eu la notar. Eu zic să fii convingătoare, altfel…
S-a uitat spre Andrei, care a dat din cap, ca un actor care așteaptă replica.
— Altfel, a continuat ea, o declarăm pe mama incapabilă și cerem instituția. Am deja două expertize psiho, de la același medic, 800 de lei bucata. Nu mă întreba de unde le am.
Am vrut să spun ceva, dar nu mi-a ieșit decât un fel de oftat, ca atunci când ți se pune ceva în gât. Andrei a pus mâna pe genunchiul meu, același genunchi pe care îl bătuse de atâtea ori când voia să mă consoleze.
— Mădălina, gândește-te la Smaranda. Dacă mama ta vrea să rămână singură, să rămână. Dar noi nu ne permitem s-o ținem într-un apartament de trei camere care valorează 260.000. Și nici tu nu-ți permiți să tot aștepți. Semnează și scăpăm de povară.
A fost momentul în care am înțeles că nu mai e nimic de reparat. Nimic. Omul ăsta mă vedea doar ca pe un obstacol care se mișcă.
M-am ridicat. M-am dus la biblioteca din colțul camerei și am scos de după cărți o mapă albastră. Mama mi-o dăduse de dimineață, când venise cu tramvaiul până la mine, cu ditamai fusta de lână și o pungă de mere. Am pus-o pe masă, lângă dosarul verde al Ioanei.
— Ce e aia? a întrebat Ioana.
— Testamentul mamei. Legalizat la notariat, cu clauză de supraveghere pentru ambii beneficiari. Apartamentul se vinde. Tu iei 30.000. Eu administrez fondul de îngrijire. Restul merge într-un cont separat.
Ioana a dat la o parte cu degetul dosarul verde și a deschis mapă albastră. A citit. Degetele ei, cu manichiură perfectă, se mișcau pe rânduri ca la o loterie.
— E absurd, a zis ea. E o făcătură. Și câinii ăia? Asta e o jignire.
— Nu, e doar un testament. Și nu mai e nevoie să mă convingi pe mine de nimic.
Atunci a sunat telefonul. Al Ioanei. A răspuns fără să se uite, crezând probabil c-o sună medicul. Dar era avocatul ei. Am știut imediat, pentru că i-a scăpat o vorbă: „Cum adică nu mai poate fi oprită vânzarea?”
Adevărul e că nu mă simțeam deloc eroină. Aveam un nod în stomac de mărimea unei nuci. Dar știam ce trebuie să fac.
M-am dus în dormitor, am pus în geantă pașaportul Smarandei, carnetul de sănătate, niște haine curate și punga cu lecții de matematică. Am sunat-o pe mama. I-am spus să ia un taxi până la gara Brașov și să mă aștepte la automatul de bilete. Apoi am ieșit în sufragerie.
Andrei stătea tot pe canapea, dar palid, cu brațul căzut de pe spătar. Ioana ținea telefonul la ureche, dar nu vorbea nimeni. M-am apropiat de bibliotecă, am luat de pe ultimul raft o cutie veche de pantofi, unde țineam actele pentru rate. Am scos din ea cheia de rezervă a mașinii. Am pus-o pe masă, lângă mapă albastră.
— Mașina e în parcare, am zis eu, privindu-l pe Andrei. E ultima mea grijă pentru tine. Actele ți le las în torpedou, la un semn cu un notar.
A deschis gura să spună ceva, dar Ioana l-a oprit cu un țipăt scurt, fără cuvinte, ca un animal mic prins în capcană. Am văzut că mâna ei dreaptă se strânsese pe dosarul verde, mototolindu-l.
M-am întors și am ieșit. Pe scara blocului mirosea a varză călită, iar pe casa scării becul de la etajul doi pâlpâia. Am sunat la interfon, mi-a deschis o vecină. Am făcut trei pași spre trotuar, apoi m-am oprit. Mi-am amintit că lăsasem ioana niște bani în geantă. Factura la curent, 1.900 de lei, se plătea în ziua aia, până la miezul nopții. Am deschis aplicația băncii, am plătit-o, am pus telefonul la loc. Apoi am pornit spre stație, pe sub castani, cu bătaia unui câine în urechi.
În gară, mama mă aștepta la casa de bilete, cu o plasă de pânză cu două cornuri și un termos. Am cumpărat două bilete de tren spre Constanța, cel de 19:45. Când am întins mâna după rest, am văzut pe afișaj un tren anulat spre București. M-am gândit: ăsta e semnul meu. Am urcat în vagon, am pus bagajele pe plasă, am lăsat telefonul închis. La geam, un câine vagabond a lătrat scurt și a dispărut în umbra peronului. Am sorbit ceai din termos, fierbinte, exact cum îmi făcea mama în copilărie.
A doua dimineață, la Constanța, m-am dus la o bancă de pe strada Mircea cel Bătrân și am deschis un cont pe numele meu, cu suma de 82.000 lei. I-am transferat apoi 1.900 în contul lui Andrei, cu descrierea „returnare factură”. Am vrut să mai scriu ceva, dar m-am răzgândit. Am apăsat „confirmă”. Apoi am sunat la firma de îngrijire care urma să se ocupe de mama, am trimis contractul semnat și am plătit în avans șase luni. Mi-a rămas exact o sumă rotundă: 74.100 lei.
Am ieșit pe faleza Cazinoului, unde valurile spălau zidul cu furie. Mama stătea pe o bancă, cu geanta pe genunchi. I-am dat o cafea și un corn. Mi-a mulțumit cu un zâmbet.
— Ioana o să-și revină, a zis mama, privind la pescărușii care urlau deasupra apei. Cei ca ea nu pierd niciodată, doar recalculează.
N-am răspuns. Am privit în zare, la un feribot care se legăna lent. Telefonul meu a vibrat. Un mesaj de la Andrei: „Am ajuns la bancă. Contul a fost blocat. Ce-ai făcut, Mădălina?”
Am zâmbit fără să vreau. Am șters mesajul. Am băgat mâna în geantă, am scos cheia de rezervă a mașinii, pe care nu i-o dădusem de fapt niciodată, am privit-o o clipă, apoi am aruncat-o în apa mării. S-a dus la fund. N-am mai plătit nimic pentru nimeni. În ziua aceea, am făcut singura plată importantă: mi-am plătit propria libertate, cu 74.100 lei. Și am pornit cu mama pe faleză.
