Anca terminase de pus masa. Fierbea o oală cu ciorbă de perișoare, aburul se ridica spre hota veche din bucătăria apartamentului lor de trei camere din Brașov. Radu întârzia din nou. Când a băgat cheia în broască, era aproape nouă seara. A intrat fără să-și ceară scuze, și-a spălat mâinile cu gesturi lente, apoi s-a așezat pe scaunul lui, la capătul mesei, de parcă ar fi venit dintr-o ședință cu subalternii, nu de la biroul de contabilitate.
— Am hotărât, a zis el înainte ca Anca să apuce să-l întrebe ceva. La sfârșitul lui mai vindem apartamentul și ne mutăm la ai mei.
Anca a rămas cu polonicul în aer.
— Ai hotărât, a repetat ea încet.
— Da. Bătrânii nu mai fac față. Casa aia e mare, curtea e cât o livadă întreagă, animalele cer muncă zilnică. Mama abia se mai ridică din pat dimineața. Avem obligația să-i ajutăm.
— Avem, a zis Anca și a lăsat capacul peste oală. Adică avem noi, nu soră-ta. Ea ce pățește dacă ne mutăm noi acolo?
Radu a luat o lingură și a lovit ușor în masă.
— Nu amesteca. E vorba de părinții mei.
— Doar de ei? a întrebat Anca. Că atunci când ne-am căsătorit și am plătit avansul pentru apartamentul ăsta, părinții tăi ne-au urat succes și ne-au zis că tinerii trebuie să aibă viața lor.
— S-au schimbat lucrurile. Au îmbătrânit.
— Toți îmbătrânim. Nu trebuie să vindem nimic. Le plătim pe cineva să-i ajute. Sau vindem animalele. Cât mai costă un litru de lapte la magazin? Patru lei. Cât costă furajul pentru capra aia? Cinci ori mai mult.
Radu a ridicat vocea:
— Nu e vorba de bani!
— Ba tocmai de bani e vorba, a zis Anca. Că tu vrei să ne vindem apartamentul, să ne lăsăm serviciile și să ne mutăm în fundul județului, ca să avem grijă de o gospodărie care nu ne-a hrănit niciodată. Eu câștig dublu față de tine la clinică. Tu chiar vrei să renunț la meserie?
Radu a tăcut o clipă. Apoi a zis, mai domol:
— Apartamentul putem să-l dăm în chirie. Nu trebuie să-l vindem chiar acum. Dar banii de chirie ne-ar prinde bine acolo. Mama și tata au nevoie de un ajutor serios. Și știi bine că sora mea are copiii la ea în fiecare vară. Dacă ne mutăm noi, putem supraveghea toți copiii.
Anca a râs scurt.
— Să-i creștem noi pe cei trei copii ai Mădălinei, în timp ce ea stă la Cluj și ne trimite poze cu vacanțe? Nu, mulțumesc.
— Nu vorbi așa despre familia mea, a zis Radu și s-a ridicat de la masă.
— Vorbesc cum vreau. Și nu mă mut. Apartamentul e pe numele meu, nu-l dăm în chirie, nu plec nicăieri. Dacă vrei să te duci la părinți, du-te mâine. Uite, îți fac bagajul acum.
Radu s-a oprit lângă ușă.
— Am zis că am hotărât.
— Și eu am zis că nu, a răspuns Anca.
A doua zi, Radu a plecat la serviciu fără să spună o vorbă. Seara nu a mai venit acasă. A sunat pe la opt și a zis, pe un ton de secretar de partid, că rămâne la părinți ca să „pregătească terenul”. Anca a închis telefonul și s-a dus în camera fiicei lor, Sara, care tocmai terminase un desen cu o pisică portocalie.
— Tata nu mai vine în seara asta, i-a zis Anca.
Sara nu a întrebat de ce. A lipit desenul pe ușa frigiderului cu un magnet în formă de ferigă.
Anca și Sara au plecat la mare în prima săptămână din iulie. Anca plătise vacanța din banii ei, o primă de performanță de la clinică. Radu i-a spus că aruncă banii pe fereastră. Anca nu i-a răspuns. A închis bagajele, a luat-o pe Sara și a plecat spre Vamă.
S-au întors într-o duminică seara, arse de soare, cu pietricele în buzunarele rucsacului și o cutie de rahat turcesc pentru vecina de vizavi. Când Anca a descuiat ușa apartamentului, a știut imediat că ceva nu era în regulă. Aerul mirosea a praf și a geamuri închise de prea mult timp. A aprins lumina în sufragerie și a rămas nemișcată. Televizorul nu mai era pe mobila albă. Peretele gol părea mai mare. În bucătărie lipsea cuptorul cu microunde, iar mașina de spălat din baie dispăruse. Rămăsese doar furtunul de scurgere, ca un fir de ață rătăcit.
— Mama, a zis Sara din camera ei, cu vocea subțire. Nu-mi găsesc tableta.
Anca a intrat în cameră. Pe birou rămăsese doar suportul de plastic cu floricele desenate. Tableta era nouă, un cadou de ziua ei, cumpărat de Radu cu banii pe care Anca i-i dăduse să-i trimită părinților. A sunat imediat. Radu a răspuns după două apeluri.
— Unde e tableta Sarei? a întrebat Anca.
— La mine. Am luat-o când am venit să-mi iau lucrurile.
— Ai intrat în casă cât am fost plecate și ai golit apartamentul?
— Am luat doar ce am cumpărat eu sau ce ne-au dăruit părinții mei. Tableta i-a fost dăruită de ei, așa că am recuperat-o.
Anca a strâns telefonul atât de tare încât i-au pârâit încheieturile.
— Ești conștient că fiica ta a crezut că ne-au spart hoții?
— Exagerezi. I-am zis că e la mine.
— I-ai zis tu, nu i-ai zis ei. Ea stă acum pe pat și plânge.
— Dacă vii la țară, o să-i fie bine, a zis Radu. Școala aici e decentă, am învățat și eu acolo. Și oricum, gimnastică de performanță nu înseamnă nimic dacă nu obții medalii.
Anca a rămas cu telefonul la ureche mult după ce Radu a închis. Sara plângea cu capul sub pernă. Anca s-a așezat lângă ea și i-a spus doar atât:
— Tableta o rezolvăm noi.
Luni dimineața, Anca a mers la un service de chei din centrul vechi și a comandat schimbarea broaștelor. Două yale noi. A plătit șase sute de lei cu cardul. Apoi a mers la un magazin de electronice și i-a cumpărat Sarei o tabletă mai bună, din banii ei. A costat o mie opt sute de lei. A păstrat bonul în portofel, lângă o poză veche cu Sara făcând roata la bârnă.
Radu a depus actele de divorț o săptămână mai târziu. Credea că Anca o să cedeze când o să vadă hârtiile. Anca a semnat fără să negocieze. În aceeași zi, a depus la judecătorie cererea pentru pensia de întreținere. A cerut suma maximă prevăzută de lege pentru un copil: o pătrime din venitul net al lui Radu. El a râs când a auzit.
— Nu o să vezi niciun ban.
— O să văd, a zis Anca.
Când a venit prima ordonanță de poprire pe salariul lui Radu, el a sunat-o seara târziu. Vocea îi era obosită, nu mai avea inflexiunile alea de director de șantier.
— Mi-au oprit două mii trei sute de lei luna asta, a zis el. Nu-mi ajung banii nici pentru furaje.
— E suma stabilită de instanță, a răspuns Anca. Pentru Sara.
— Dar mie nu-mi rămâne nimic!
— Atunci întreab-o pe Mădălina dacă nu te poate ajuta. Sau vinde capra.
Radu a început să spună ceva despre „familia unită” și „respectul față de părinți”, dar Anca a închis. A pus telefonul pe masă, lângă ceașca de ceai de mușețel. Afară, undeva pe stradă, un câine lătra scurt, o dată, de două ori, apoi tăcu.
Sara a reluat antrenamentele de gimnastică la clubul din Brașov. În primele săptămâni, salvarea de la telefonul tatălui său apărea vinerea, apoi o dată la două săptămâni. Radu spunea mereu că e obosit, că are de făcut gardul, că părinții lui au nevoie de el. Sara asculta și îi spunea să aibă grijă cu spinarea. Anca nu intervenea.
Radu s-a mutat definitiv în casa părinților. A devenit muncitor neplătit: tăia lemne, căra apă, repară acoperișul șurii, îngrijea grădina de zarzavate. În fiecare vară, Mădălina își aducea cei trei copii și dispărea. Radu rămânea cu ei, cu bătrânii, cu animalele. Când Anca l-a întrebat odată, la o ședință de părinți la școală unde venise ca să o vadă pe Sara, de ce nu se mutase Mădălina acolo, Radu a privit-o ca și cum l-ar fi insultat.
— Ea are viața ei, a zis el.
— Și eu am viața mea, a răspuns Anca.
Și a rămas acolo, în picioare, cu ghiozdanul Sarei în mână, în timp ce Radu se îndepărta spre parcare. A observat că avea noroi pe pantofi. Noroi roșcat, de țară, uscat peste pielea maro. A simțit ceva rece în piept, dar nu i-a spus nimic. A întors ghiozdanul pe o parte, a căutat în buzunarul lateral și i-a dat Sarei o sticlă de apă.
La începutul toamnei, părinții lui Radu au cumpărat un porc. „Pentru Crăciun”, i-a spus Radu Ancei la telefon, ca și cum ar fi trebuit să o impresioneze. Anca a zis doar „bine”. Apoi au cumpărat douăsprezece gâște. Gâștele făceau un zgomot infernal, a recunoscut Radu, dar „ce carne curată, fără hormoni”. Anca nu a răspuns. Se uita la factura de la clubul de gimnastică și calcula cât mai avea de plătit pentru cantonamentul Sarei de la iarnă.
Într-o vineri seara, Anca stătea în bucătărie și curăța un dovleac. Cuțitul intra greu în coajă, și în încăpere mirosea a dovleac crud și a scorțișoară de la prăjitura de mai devreme. Telefonul a sunat. Era Radu. Vocea îi tremura.
— Am nevoie de bani, a zis el. Mi-au blocat cardul pentru o datorie veche. Nu am ce să le dau mâine părinților pentru medicamente.
Anca a lăsat cuțitul pe fundul de lemn.
— Cât?
— Șapte sute cincizeci de lei.
— De ce nu-i ceri Mădălinei?
— Ea nu are. Și știi că e greu cu piața.
Anca a privit dovleacul tăiat în jumătate. Semințele atârnau umede, portocalii.
— Nu am, a zis ea. Adică am, dar nu pentru asta.
— E vorba de părinții mei, a insistat Radu.
— Și a mea e Sara. Am plătit azi echipamentul pentru cantonament. O mie două sute de lei. Nu mai am.
Radu a tăcut. Se auzea în fundal gâștele, un cor ascuțit, ca un râset batjocoritor.
— Te-ai schimbat, a zis Radu.
— Da, a răspuns Anca. Am început să țin evidența.
A închis și a pus telefonul pe masa de bucătărie, cu fața în jos. Apoi a scos sâmburii de dovleac, i-a spălat în sită și i-a întins pe o tavă cu hârtie de copt. I-a dat drumul la cuptor. Sara a intrat în bucătărie și a întrebat dacă pot scoate semințele alea la parc a doua zi, să le dea la porumbeii din Piața Sfatului. Anca a zis că da, de ce nu.
Sara a plecat la somn cu pisica de pluș sub braț. Anca a rămas în bucătărie, lângă cuptorul care pârâia ușor. A deschis aplicația băncii pe telefon. A verificat contul de economii. Era suma pe care o strânsese pentru o mașină, una mică, pentru ea și Sara. A mai rotunjit-o cu câteva sute de lei. A închis aplicația. A luat bonul de la tabletă, cel pe care-l ținea în portofel, și l-a aruncat în coșul de gunoi. Apoi a scos din sertarul de sub cuptor o mapă albastră cu actele Sarei, a verificat certificatul de naștere, a pus la loc și a închis sertarul cu genunchiul.
Radu a mai sunat de câteva ori în anul care a urmat. De fiecare dată cu câte o urgentă. De fiecare dată Anca i-a spus să vorbească cu sora lui sau să vândă din animale. Când a sunat să spună că tatăl lui a căzut în curte și s-a rupt șoldul, Anca i-a urat însănătoșire grabnică. Atât. Nu a oferit bani, nu a oferit ajutor. Doar un mesaj scurt: „Să fie bine.”
La ultima ședință de la școală, în luna mai, Radu a venit direct de la țară. Mirosul de grajd i se impregnase în haină. S-a așezat lângă Anca pe scaunul de plastic din sala de clasă și i-a șoptit că ar vrea să o ia pe Sara la el, în vacanța de vară.
— Dacă vrei, a zis Anca fără să-l privească, o duci. Dar răspunzi de ea. Și o aduci înapoi când îmi spune ea că vrea acasă.
Radu a dat din cap. Avea mâinile crăpate, unghii negre de pământ. A întins mâna spre Anca, dar ea s-a ridicat și a mers spre catalog. Afară ploua mărunt, iar curtea școlii mirosea a asfalt ud și a tei.
Sara a stat la țară zece zile. Când s-a întors, avea trei tăieturi pe brațe de la un gard de sârmă, două julituri la genunchi și o poveste despre un pui de gâscă pe care a vrut să-l salveze din țarc. Anca a ascultat-o până la capăt, fără s-o întrerupă. Apoi i-a făcut baie cu spumă de mușețel și i-a pus plasturi colorați pe răni.
— Tata zice că anul viitor poate vin eu mai des acolo, a zis Sara, cu capul pe prosop.
— Dacă vrei, a răspuns Anca.
A stins lumina. Pe hol, a trecut pe lângă ușa de la intrare și a pipăit yala cea nouă. Rece, netedă, fără o zgârietură.
A doua zi, a scos din dulap cutia cu acte. A găsit contractul apartamentului, l-a pus într-o mapă specială, verde, cu șină de plastic. A adăugat sentința de divorț, copia cererii de pensie de întreținere, chitanța de la yalele noi, bonul de la tableta Sarei. A închis mapa și a pus-o pe raftul de sus, unde Sara nu ajungea. Apoi s-a uitat pe fereastră. Pe strada de jos, o femeie vindea cireșe dintr-o găleată, iar un copil număra banii cu degetele. Anca a deschis fereastra. Aerul de vară a intrat în casă, cald, cu miros de cireșe zdrobite și de praf de Brașov.
Telefonul a sunat. Radu. Anca l-a lăsat să sune. A sunat de cinci ori, apoi s-a oprit. Ea a rămas la fereastră, cu mâinile pe pervaz, privind cum femeia cu cireșe își acoperea marfa cu un ziar. A respirat adânc, o singură dată. Apoi a închis fereastra.
