Intram pe scara blocului din Brăila cu o plasă plină de ardei copți și gogoșari de la piața din Piața Mare. Vroiam să i-i las nepoatei mele, Andreei, că știam cât de mult îi plac umpluți. Urcasem cele patru etaje fără lift, cum făceam de obicei, și am băgat cheia în broască fără să mai sun. Apartamentul era cumpărat de mine, plătit cu ultimii bani strânși din ani de muncă în Spania. Ce treabă aveam să bat la ușă?
Am deschis și din hol am auzit râsete. Un râs gros, de bărbat, amestecat cu un chicotit subțire. Am crezut că e televizorul. Am intrat direct în sufragerie. Pe canapeaua luată în rate de la Altex, ginerele meu, Valentin, se giugiulea cu o tipă pe care n-o văzusem niciodată. Pantofii ei cu toc, aruncați lângă măsuța de cafea. Geanta, o imitație proastă după Louis Vuitton, pe fotoliul unde stătea de obicei Andreea când îi citea copiilor povești.
Nu mai știu ce am strigat. Am aruncat cu ardeii în ei. Unul l-a nimerit direct în frunte. Am urlat atât de tare că s-au deschis ușile vecinilor. Tipa a înșfăcat geanta și a fugit desculță pe scări, ținându-și pantofii în mână. Valentin a rămas pe canapea, cu cămașa descheiată și un zâmbet prost pe față. Nici măcar nu s-a sinchisit. Parcă mă aștepta.
— Vezi că ai dat cu ardei pe parchet, a zis el. Abia l-am spălat azi dimineață.
L-a spălat el? Să nu râd. Andreea era cea care spăla, freca, gătea, creștea copiii și muncea opt ore pe zi la o firmă de contabilitate. El stătea acasă de doi ani, „în căutarea unui job care să-l reprezinte”. Un prinț între paraziți.
Pe Andreea am cunoscut-o pe Valentin acum cinci ani, când eu eram plecată la muncă în Spania, lângă Valencia. Ea avea douăzeci și trei de ani, un post bun la o multinațională și apartamentul ei. El avea un zâmbet frumos și un leasing la un BMW vechi pe care îl plătea cu greu. Dar fata mea era îndrăgostită. Când mi-a spus că se mărită, eu eram într-un șantier, cu telefonul într-o mână și mistria în cealaltă. Nu puteam să vin. I-am trimis banii pentru nuntă și actele pentru apartament, cadoul meu de la distanță.
Abia când a lovit pandemia și m-am întors acasă, am înțeles cu cine se încurcase copila mea. M-a invitat la cină în aceeași seară în care am ajuns în țară. Eram obosită, cu un gust de aeroport în gură, dar fericită să-i revăd. Andreea gătise trei feluri de mâncare: ciorbă de burtă, sarmale și un tort cu frișcă făcut în grabă. Alerga de la aragaz la masă, întorcând farfuriile, schimbând tacâmurile. Valentin stătea pe scaun, cu o bere în mână, și se uita la ea de parcă inspecta un produs defect într-un magazin.
— Grăbește-te, Andreea, că se răcesc sarmalele. Nu le-ai făcut să stau eu o oră după ele.
Ea a zâmbit crispat. A pus farfuria în fața lui și a așteptat, în picioare, ca un ospătar care speră la un bacșiș.
— Ce-i cu carnea asta? a întrebat el după prima îmbucătură. E cam uscată. Ai schimbat rețeta?
— E același rețetă, dragă. Poate am lăsat-o prea mult la cuptor.
— Lasă, mănânc eu și așa, a oftat el, cu aerul unui martir. Dar data viitoare fii mai atentă. Nu de alta, dar parcă te-ai și îngrășat puțin. Nu vezi că nu-ți mai vin blugii?
Mi-a căzut furculița din mână. M-am uitat la Andreea. Avea ochii în podea. Nu s-a plâns, nu a ripostat. A spus doar „da, ai dreptate”. Am tăcut și eu. Am mâncat în liniște, cu un nod în gât cât tot apartamentul.
După cină am tras-o deoparte în bucătărie, sub pretextul că o ajut la vase.
— Andreea, așa vorbește mereu cu tine?
— Mamă, lasă. E stresat că nu-și găsește de lucru. Și e adevărat că m-am îngrășat. Am slăbit după naștere, dar am pus la loc. Trebuie să am mai multă grijă.
— Tu ai născut doi copii. Corpul tău a făcut o minune. Bărbatul ăsta stă pe banii tăi și îți spune că nu ești destul de slabă?
— Mamă, te rog. E soțul meu. Și îl iubesc. O să fie mai bine, îți promit.
N-a fost mai bine. Andreea a slăbit, da, dar nu de la sală. Slăbise de la stres, de la ochii lui care o controlau la fiecare masă, de la nopțile în care se trezea să legene copilul cel mic, în timp ce el sforăia, „obosit de căutări”. Făcuse curat în casă de parcă locuia într-un muzeu, nu într-un apartament cu un copil de trei ani și unul de un an. Totul trebuia să strălucească. Valentin verifica clanțele cu degetul, căutând praful inexistent, și dădea din cap dezamăgit.
Acum, stând în sufrageria mea, cu ardeii împrăștiați pe jos și cu individul ăla pe canapea, nu mai puteam să tac. Când Andreea a venit acasă cu copiii, a intrat direct într-o scenă de teatru absurd. Eu, în picioare, cu fața roșie de furie. El, tolănit în continuare pe canapea, cu telecomanda în mână, schimbând canalele în timp ce noi strigam.
— Pleacă! i-am spus. Imediat! Nu mai stai o secundă în casa asta.
— Mamă, ce s-a întâmplat? a șoptit Andreea, cu cel mic în brațe. De ce țipi așa?
— Întreabă-l pe soțul tău ce s-a întâmplat. Cu cine era pe canapeaua asta acum zece minute.
Valentin a oftat, ca un profesor plictisit de o elevă prea lentă.
— A fost o neînțelegere. O colegă de la un interviu mai vechi. Discutam ceva de muncă.
— Discutați de muncă pe canapea, fără pantofi? am urlat eu. Ți-a adus diploma de la curul ei?
Andreea a început să plângă. Copilul din brațele ei s-a agitat, simțind tensiunea. Valentin s-a ridicat, și-a luat geaca și a ieșit trântind ușa, fără să spună nimic. Fără să nege, fără să ceară scuze. Nimic.
Am crezut că am terminat. Am crezut că ochelarii i s-au spart în sfârșit. Am stat cu ea în noaptea aia, i-am făcut un ceai de tei, am convins-o că nu e vina ei. Că merită mai mult. Că bărbatul ăla e un țepar emoțional care a profitat de bunătatea ei.
O săptămână a fost liniște. O săptămână în care Andreea părea un pic mai ușoară, deși încă plângea noaptea. Apoi, într-o duminică, m-am dus la ea neanunțată. Am bătut la ușă și mi-a deschis el. Stătea, din nou, pe canapea, cu șlapii lui, de parcă nu plecase niciodată. De parcă scena cu tipa aia fusese un vis urât din care ne trezisem toți.
— Andreea! am strigat eu, ignorându-l complet. Ce caută aici?
Ea a ieșit din dormitor, cu o cutie de șervețele în mână. Avea cearcăne adânci.
— Mamă, ne-am împăcat. O să meargă la terapie de cuplu. Îmi pare rău că nu ți-am spus, dar știam c-o să reacționezi așa. El s-a căit, a plâns, e sincer de data asta.
— Sincer? am repetat eu, ca o proastă. Omul ăsta te-a înșelat în casa ta, în patul tău, și tu l-ai iertat după o săptămână? Pe baza a câtorva lacrimi?
— Mamă, eu îl iubesc. Am o familie. Copiii au nevoie de tatăl lor.
Era ca și cum vorbeam cu o străină. M-am uitat la Valentin. Stătea pe canapea și zâmbea. Un zâmbet mic, aproape invizibil, dar victorios. Se uita la mine de parcă îmi spunea: „Vezi? Eu câștig. Întotdeauna câștig”.
Atunci am înțeles că nu mai am ce să discut. Cuvintele erau inutile. O prinsese într-o plasă din care ea nu voia să iasă. Trebuia să tai plasa.
Am plecat acasă și am scos din sertar o agendă veche. Am căutat numărul unui prieten care lucra la Centrul de Recrutare al armatei din Galați. Îl știam de pe vremea când lucrasem la o firmă de pază, acum mulți ani. Am sunat. Vocea mea era calmă, aproape clinică.
— Salut, sunt eu, Rodica. Ascultă, am o informație pentru voi. E vorba de un băiat pe nume Valentin Mihalache. A făcut serviciul militar acum vreo zece ani, într-un batalion de tancuri. E perfect apt, fizic și psihic. Nu are niciun loc de muncă, nu are copii în întreținere declarat oficial. Și mi se pare mie că țara are nevoie de bărbați ca el.
Prietenul meu a notat datele, fără să pună întrebări. A doua zi dimineață, la ora șapte fix, o mașină a armatei a oprit în fața blocului Andreei. Valentin a fost ridicat direct din pat și dus la control medical obligatoriu. Până la prânz, era deja încorporat, repartizat într-o unitate din Buzău.
Telefonul meu a sunat la ora douăsprezece fix. Am răspuns cu o cafea în mână, privind liniștită pe geam.
— Mamă! Ce-ai făcut? Cum ai putut? vocea Andreei era ascuțită, isterică, plină de lacrimi și furie. L-au luat pe Valentin! Au venit peste noi și l-au luat! Mi-ai distrus căsnicia! Mi-ai distrus familia!
Am lăsat-o să strige. Am ascultat fiecare cuvânt, fiecare reproș, fiecare suspin. Când a terminat, gâfâind, am vorbit.
— Nu ți-am distrus familia, Andreea. Ți-am salvat-o. Pe tine și pe copii. Nu ți-am salvat căsnicia, pentru că o căsnicie nu înseamnă să fii sclava cuiva care nici măcar nu te respectă. Acum ai timp. Gândește-te. Respiră. Privește-te în oglindă și întreabă-te cine ești tu fără el. Nu soția lui Valentin. Nu mama copiilor. Tu.
A închis. N-am mai sunat-o. N-am sunat-o nici a doua zi, nici o săptămână mai târziu. Știam că mă urăște acum. Știam că poate nu o să-mi mai vorbească luni de zile. Dar știam și altceva: în sfârșit, el nu mai era acolo. În sfârșit, nu mai putea să o strivească încet, cu zâmbetul lui de învingător, zi după zi.
După o lună, mi-a scris un mesaj scurt: „Copiii întreabă de tine. Poate vii duminică la prânz?”.
Am lăsat telefonul jos, am respirat adânc și m-am dus la piață să cumpăr ardei.
