Andreea Munteanu o privea pe Cristina cum aduna rapoartele de pe birou, exact la cinci și douăzeci și cinci. O făcea în fiecare seară, de când o știa. Dosarul cu situațiile financiare se închidea, pixul ajungea în sertarul din stânga, cana de cafea se spăla și se așeza cu fundul în sus pe prosopul de hârtie. La cinci și jumătate, Cristina dispărea. Nu conta că se finaliza o fuziune, că investitorii discutau în sala de consiliu, că restul echipei stătea la birou mimând epuizarea ca pe o dovadă de devotament. Ea pleca.
Andreea era directorul financiar al grupului Munteanu Capital, cea mai tânără persoană care ocupase vreodată acea funcție – treizeci și patru de ani, un birou cu vedere spre Parcul Herăstrău, un nume pe firmă pe care tatăl ei îl construise de la zero. Tot ce atinsese până atunci fusese măsurat în procente și termene limită. Oamenii erau resurse, iar ea se pricepea să le optimizeze. Cristina o intriga tocmai pentru că nu se lăsa optimizată.
Fusese angajată ca analist financiar cu patru ani în urmă, înainte de venirea Andreei. Dosarul ei părea desprins dintr-un concurs de excelență: zero erori de raportare, satisfacția clienților în primele trei procente ale companiei, trei oferte de promovare – toate refuzate.
Andreea o chemase la ea în primele săptămâni.
— Cristina, ești cel mai tare analist. De ce n-ai acceptat nicio poziție de conducere?
— Implică ore de seară, zise Cristina, liniștită.
— Așa funcționează de obicei o avansare.
— Eu plec la cinci și jumătate.
Andreea o fixase, dar nu reușise să-i descifreze altceva decât o liniște încăpățânată. Fără ifose.
— Ce îți dorești de fapt? a întrebat Andreea.
— Am găsit deja punctul până unde urc.
Frustrarea Andreei se transformase în indiferență. Își zisese că era lene deghizată, dar nu se potrivea. Cristina era prea exactă. Oamenii leneși nu predau rapoarte fără virgule greșite.
La cinci și treizeci și două, în acea după-amiază, Cristina conducea un Opel Astra argintiu prin traficul Bucureștiului spre Spitalul de Recuperare „Sfânta Maria”. Asistentele nu-i mai cereau să semneze condica. Salonul 14 se afla la capătul coridorului de la etajul doi. Acolo, sub o pătură subțire, stătea întinsă Mihaela Radu. Pieptul i se ridica și cobora în ritmul impus de aparatul de ventilație. Patru ani trecuseră de când un șofer băut intrase pe contrasens pe Centura Capitalei. Mihaela supraviețuise. Nu se mai trezise.
Cristina trase scaunul lângă pat, îi luă mâna inertă și scoase un roman cu paginile îndoite la colțuri. „Bună, draga mea”. Îi povesti despre noua directoare financiară, despre întrebările ei. „M-a întrebat de ce nu vreau să fiu manager. N-am știut cum să-i explic că am deja cea mai importantă funcție din lume.” Îi dădu părul la o parte de pe frunte și începu să citească. Citi același roman început în urmă cu patru ani, fără să sară vreodată înainte. Îl începuseră împreună și, în mintea ei, tot împreună aveau să-l termine.
La șapte, Cristina o lua pe Mara, fetița ei de nouă ani, de la afterschool. Mara apărea cu ghiozdanul cât ea de mare și cu câte un desen mototolit.
— I-ai spus mamei de testul la matematică?
— I-am spus.
— Și că am luat zece?
— De două ori.
Acasă găteau paste cu prea mult usturoi, așa cum le făcea Mihaela. Mara punea trei farfurii pe masă. Al treilea scaun rămânea gol, dar Cristina nu-l mutase niciodată.
Prima fisură în rutina Andreei apăru după o lună. Era într-o seară în parcarea subterană a clădirii, când o auzi pe Cristina vorbind la telefon, pe o voce pe care n-o recunoștea.
— Ajung în douăzeci de minute. A fost liniștită azi?
Dimineața următoare, Andreea sună la Resurse Umane și ceru, sub un pretext profesional, contactul de urgență al Cristinei. Singurul număr de adult aparținea Spitalului „Sfânta Maria”. Andreea căută pe internet clinica. Descrise leziuni cerebrale severe, come prelungite, pacienți ale căror familii refuzau să cedeze. Închise browserul fără să-și dea seama ce văzuse, dar imaginea unui salon de spital i se întipărise în minte.
Primul conflict grav dintre ele izbucni când Fundația Munteanu organiza un dineu caritabil la Athenee Palace. Cristina era singura analistă capabilă să răspundă la întrebările tehnice ale investitorilor despre noul fond de investiții. Andreea îi ceru să participe sâmbătă seara.
— Nu pot.
— Nu e opțional.
— Am un angajament.
— Mută-l.
— Nu se poate, răspunse Cristina.
Andreea simți cum îi scapă autoritatea printre degete, dar atunci văzu, pentru o fracțiune de secundă, nu încăpățânare, ci o urmă de panică reală.
— În fiecare seară? întrebă. Ai un angajament nenegociabil în fiecare seară?
— Da.
Urmă o pauză scurtă. Andreea se gândi la clinica de recuperare, la ora fixă la care Cristina pleca.
— Dacă mut dineul după-amiaza?
Cristina clipi des.
— Poți?
— Am nevoie de tine acolo. Tu ai nevoie să pleci la cinci. Pot fi ambele adevărate.
Dineul începu la ora două. Cristina apăru într-un taior bleumarin și conduse discuțiile calm. Răspunse la fiecare întrebare, liniști investitori, salvă o prezentare când unul dintre directori încurcă două proiecții financiare. La patru și patruzeci și trei, se apropie de Andreea.
— Mersi că ai mutat.
— Mai ai exact șaptesprezece minute, spuse Andreea cu un zâmbet mic.
Cristina plecă fără să adauge nimic, iar unul dintre investitori se uită lung pe ușă.
— Cea mai bună analistă a dumneavoastră tocmai a ieșit. Ceva important?
Andreea se uită spre holul gol.
— Are undeva mai important de ajuns.
Cuvintele o surprinseră chiar și pe ea. Toată viața crezuse că munca e cel mai important loc în care poți fi.
Câteva săptămâni mai târziu, comitetul fundației alese Spitalul „Sfânta Maria” ca posibil beneficiar. Andreea se oferi să participe la vizita oficială, cu pretextul de a evalua investiția. Văzu săli de terapie, cabinete de consiliere psihologică, o grădină interioară cu bănci vopsite proaspăt.
— Aici rămân pacienți pe care cineva refuză să-i lase în urmă, explică directorul medical.
Pe coridorul de la etajul doi, prin fereastra salonului 14, Andreea o zări pe Cristina așezată pe un scaun, ținând mâna Mihaelei în palme, citind. Pe peretele din spate erau agățate zeci de desene colorate, cu case și trei siluete.
— Soțul vine zilnic, spuse directorul. Patru ani de când a intrat în comă. N-a ratat nicio zi.
— Soțul? întrebă Andreea.
Directorul arătă spre salon.
— Cristina Radu. Pe buletin e soția doamnei Mihaela.
Andreea rămase cu spatele lipit de peretele coridorului. Nu mai înțelegea nimic. Cristina nu era o rudă îndatorată, nu făcea voluntariat. Era nevasta femeii din pat. Sacrificase promovări, seri, prietenii, șansa de a-și construi o altă viață pentru că omul pe care îl iubea era încă viu în salonul 14.
Andreea părăsi turul mai devreme. În parcare, se urcă în VW Passat-ul gri metalizat, trase pe dreapta după colț, pe o străduță lăturalnică. Puse mâinile pe volan. Ștergătoarele porniră din reflex, deși nu ploua. Stătu așa, cu motorul oprit, până când ceasul de bord arătă 16:47. Apoi răsuci cheia și plecă.
Din acea zi, Andreea începu să convoace ședințele mai devreme, să nu mai programeze analizele financiare după ora cinci și să-i acopere Cristinei orice absență cu același răspuns: „Și-a încheiat treaba. Timpul ei personal îi aparține.”
Într-o după-amiază ploioasă de octombrie, afterschoolul Marei se închise pe neașteptate din cauza unei defecțiuni la rețeaua electrică. Cristina o aduse pe fetiță la birou. Andreea le găsi în sala de mese, unde Mara colora cu creioane cerate, iar Cristina încălzea niște chifteluțe congelate marca Angst la microunde. Pachetul de 400 de grame sfârâia ușor.
— Ești drăguță, o informă Mara pe Andreea fără să-și ridice ochii de pe foaie. Cristina n-a zis niciodată că ești drăguță.
Cristina era cât pe ce să scape farfuria.
— Mara…
— Ce? Vorbește mereu de rapoartele tale, dar așa, în față, nu zice.
Andreea râse, poate prima oară în acea săptămână.
— Ce colorezi?
Mara întoarse hârtia. Trei figuri sub un acoperiș roșu.
— Acasă. Aici e Cristina, aici sunt eu, aici e mama.
— Mama ta e frumoasă, spuse Andreea.
— Este. E bolnavă, dar Cristina se duce la ea în fiecare zi. Chiar și când e obosită.
Mai târziu, când Cristina ieși un moment să vorbească la telefon, Mara o întrebă pe Andreea, cu acea seriozitate a copiilor care văd mai mult decât par:
— Ești prietena ei?
— Cred că da.
— Bine. Are nevoie de prieteni. Nu lasă pe nimeni să intre.
Acum, la șase luni după ce Andreea o remarcase pe Cristina plecând la cinci și jumătate, stăteau față în față în biroul cu vedere spre parc. Era o seară de aprilie, lumina scădea, iar Cristina tocmai își luase geanta.
— De ce nu ieși cu nimeni? întrebă Andreea, mai tăioasă decât voia.
Cristina se opri cu degetele pe clanță. Rămase așa câteva secunde, apoi se întoarse.
— De patru ani tot întrebi asta într-un fel sau altul, spuse ea. Chiar vrei să știi?
Andreea înclină bărbia, fără cuvinte.
— Soția mea a fost lovită de un șofer beat acum patru ani. A intrat pe contrasens pe Centură. N-a murit. Dar nu s-a mai trezit niciodată.
Andreea înghiți în sec. Se propti cu șoldul de marginea biroului, degetele i se albiră pe lemn.
— Medicii îi spun stare vegetativă persistentă. Părinții ei au ținut o slujbă de pomenire la un an. Toți mi-au spus s-o las să plece.
— Dar tu n-ai făcut-o.
— Nu.
— De ce? murmură Andreea.
Cristina o privi direct, cu aceeași seninătate din ziua în care refuzase prima promovare.
— Pentru că ea m-ar fi așteptat pe mine.
Andreea simți cum i se taie respirația. Nu mai auzise niciodată atâta rezemare într-o singură frază. Rămase nemișcată în timp ce Cristina ieși pe coridor, iar pașii i se pierdură în lift.
În noaptea aceea, Andreea nu reuși să doarmă. Se foia în așternuturi, iar la trei dimineața îl sună pe tatăl ei.
— Tată, ești treaz?
— La ora asta, cam greu. Ce-i?
— Nimic. Voiam doar să te întreb ce ai mâncat aseară.
Bătrânul pufni.
— Niște mămăligă cu brânză. De ce?
— Mâine vin la cină.
Două seri mai târziu, Andreea bătu la ușa salonului 14 fără să se fi anunțat. Era ora șase, iar Cristina citea. Pe noptieră, „Maitreyi” stătea deschis, iar deasupra patului, Mihaela părea că doarme liniștită. Andreea intră cu un buchet de frezii – treizeci și cinci de lei la florăria de la parterul spitalului.
— Dacă nu te deranjează, aș vrea să vă cunosc, Mihaela, spuse ea, așezând florile într-o vază goală.
Cristina o măsură o clipă, dar nu scoase niciun sunet. O lăsă pe Andreea să se așeze pe scaunul liber de lângă geam. Din acea seară, Andreea începu să vină des. La început o dată pe săptămână, apoi de două ori. Aducea desenele Marei pe care le recupera personal de la afterschool când Cristina întârzia. O ajuta pe fetiță la teme, în serile în care Cristina rămânea mai mult la spital. Fără s-o observe, intrase încet în ritualul lor.
Fundația Munteanu viră 200.000 de lei către secția de terapie intensivă a spitalului. La gala anuală, Andreea urcă pe scenă, deschise un plic și citi suma. Pe ecran apăru o imagine a coridorului cu salonul 14, fără chipuri.
— Pentru aparatură, spuse Andreea. Și pentru cei care, seară de seară, aleg să fie acolo.
Din sală, Cristina o ascultă cu palmele încleștate pe genunchi. Nu aplaudă. Își mușcă buza, apoi își șterse colțul ochiului cu dosul mâinii.
Într-o dimineață de decembrie, când afară începuse să ningă, Andreea primi un telefon de la spital. Mihaela mișcase degetul arătător de la mâna dreaptă. Un gest firav, repetat de trei ori într-o oră, dar aparatele nu indicau nicio schimbare majoră. Era, spuse medicul, „un reflex sau poate o punte”.
Andreea ajunse la spital în douăzeci de minute. O găsi pe Cristina stând pe marginea patului, ținând mâna Mihaelei și privind degetul care, la intervale neregulate, tresărea.
— M-a auzit, zise Cristina printre dinți. I-am citit poezia din seara în care ne-am cunoscut.
Andreea se așeză lângă ea, fără să scoată un cuvânt. Timp de aproape o oră, statură așa. Apoi Andreea aruncă un ochi la ceasul de pe perete. Era cinci fără zece. În orice altă zi ar fi rămas, dar acum știa.
Se ridică ușor, îi strânse umărul Cristinei și spuse:
— Mă duc la tata. Mă așteaptă la cină.
Cristina încuviință, iar Andreea ieși pe coridor. Zăpada cădea peste București, iar traficul se mișca domol pe Șoseaua Kiseleff. Andreea conduse spre casa părintească din nordul orașului, cu radioul oprit. Parcă Passat-ul, deschise poarta și intră în sufragerie. Tatăl ei stătea în fotoliu, cu o carte pe genunchi și farfuria acoperită pe masă.
— Azi n-am avut nicio ședință, spuse Andreea, așezându-se pe locul gol. Și dacă nici mâine n-o să am.
Bătrânul zâmbi și trase farfuria spre ea. Aburul de la ciorba de perișoare îi încălzi fața.
