Pe formularul de internare, la rubrica „persoană de contact”, am stat aproape cinci minute cu pixul în mână. Asistenta s-a uitat peste umărul meu, probabil crezând că nu văd bine literele mici. „Doamnă, vă ajut cu ceva?” Am clătinat din cap și am scris, cu litere de mână pe care abia le mai recunoșteam, numele vecinei mele de la parter.
Doamna Florica Ionescu. O femeie de șaptezeci și unu de ani, fostă contabilă la Fabrica de Confecții din Iași, văduvă de cincisprezece ani. Ea are cheia mea de rezervă. Ea știe că iau pastila de tensiune la ora opt dimineața și că sunt alergică la aspirină. Ea îmi udă mușcatele când plec două zile la munte, deși n-am mai fost la munte din 2019.
Am predat formularul. Asistenta l-a scanat rapid din priviri, s-a uitat la mine o secundă mai mult decât era necesar, apoi l-a pus în mapa de plastic. N-a spus nimic. Dar eu am văzut cum i s-a strâns puțin gura, cum i s-au arcuit sprâncenele o fracțiune de secundă. Genul ăla de reacție pe care o ai când vezi o femeie de șaizeci și patru de ani care nu are pe nimeni. Care scrie numele unei vecine pentru că n-are cui să scrie alt nume.
Și totuși am. Am un băiat, Alexandru, treizeci și nouă de ani, arhitect la un birou mare din București. Și o fată, Cristina, treizeci și cinci, farmacistă la Cluj. Și trei nepoți: Ilinca de doisprezece ani, Matei de nouă și micuța Daria de cinci. Și o soră mai mică, la Suceava, pe care n-am văzut-o de la înmormântarea soțului meu.
Soțul meu, Mihai, a murit acum șase ani. Infarct. Dimineața era la volan, spre serviciu, seara era la morgă. Așa, brusc, fără să-și ia rămas bun. Atunci am aflat că viața poate fi un telefon pe care nu apuci să-l dai. Dar povestea asta nu e despre moartea lui Mihai. E despre viața de după. Viața în care rubrica „persoană de contact” a devenit o oglindă.
Alexandru și Cristina au plecat din Iași imediat după facultate. Primul la master, a doua la rezidențiat. N-aș fi vrut să stea aici doar pentru mine. Sincer, chiar nu mi-am dorit asta. Când Mihai era în viață, veneau de sărbători, de zile de naștere, de Paște și de Crăciun. Veneau cu mașinile pline de cadouri și cu povești despre joburi și chirii și rate la bancă. Râdeam, mâncam sarmale, Mihai deschidea o sticlă de vin.
După ce a murit Mihai, au continuat să vină. La început la două săptămâni, apoi o dată pe lună. Apoi de Paște și de Crăciun. Apoi doar de Crăciun. Nu-mi amintesc clipa exactă în care „de Crăciun” a devenit „poate de Crăciun, vedem cum ne aranjăm”. S-a întâmplat lent, ca ivizia pe un geam pe care nu-l mai speli de mult. La început nu observi, apoi într-o zi te uiți și nu mai vezi nimic prin el.
Telefoanele s-au subțiat și ele. Cristina mă sună duminica, pe la șase seara, ca un ceas. Douăsprezece minute, am cronometrat eu într-o zi. Douăsprezece minute în care spune „ce faci, mamă?”, îmi povestește pe repede-înainte despre Daria care a răcit ușor și despre șeful ei care e imposibil, apoi „te pup, sănătate, vorbim duminica viitoare”. Alexandru sună mai rar, dar când sună, vorbește mult. Doar că întotdeauna îl sun eu prima. Nu-și amintește ultima oară când a format el numărul meu.
Am un carnețel. Da, sună patetic, știu. Dar când ești singură într-un apartament cu două camere din Tătărași, începi să faci lucruri pe care înainte le-ai fi considerat triste. În carnețelul ăla notez: 3 martie – Cristina (12 minute). 10 martie – Cristina (11 minute, Daria a spus „bună” la telefon). 17 martie – Cristina n-a sunat, a trimis mesaj: „sunt la munte fără semnal, te sun luni”. 24 martie – Cristina a sunat (13 minute, s-a scuzat). Alexandru: 7 aprilie, 2 mai, 19 iunie. Trei telefoane în șase luni.
Doamna Florica, în schimb, bate la ușă de două ori pe săptămână. Apare cu un borcan de zacuscă, cu o pungă de mere din grădina nepotului ei de la țară, cu o prăjitură de casă. Stăm la o cafea în bucătăria mea, vorbim despre serialul turcesc de aseară, despre prețurile din piața Alexandru cel Bun, despre cum o dor pe ea genunchii când plouă. Nu vorbim despre copiii mei. Nu trebuie. Ea știe. Și tăcerea ei, când menționez că n-am mai vorbit cu Alexandru de Paște, spune mai mult decât orice cuvânt.
Când doctorul mi-a spus că trebuie să-mi operez colecistul, n-a fost panică. E o intervenție banală, mi-a explicat, laparoscopică, două-trei zile de spital și o săptămână acasă. Am dat din cap, am mulțumit, am ieșit din cabinet. Și prima oară când m-am gândit la copiii mei a fost în stația de autobuz, așteptând tramvaiul 3. M-am gândit: ar trebui să-i sun. Să le spun. Să-i anunț.
Și imediat după aceea, în aceeași fracțiune de secundă, m-am gândit: de ce? De ce să-i sun? Să aud vocea lui Alexandru cum ezită, cum îmi spune „mamă, știi că aș vrea să vin, dar fix în perioada aia avem o predare de proiect…”? Să o aud pe Cristina cum îmi spune „hai că poate scap într-o sâmbătă, dar nu-ți promit, că Daria are serbare la grădiniță…”? Să-i oblig să vină din datorie, cu gura strânsă și ochii pe ceas? Nu. Mai bine fără.
Așa că m-am dus la spital singură. Am luat un taxi la șase dimineața, pentru că autobuzele la ora aia circulă rar și n-aveam chef să aștept în stație cu bagajul. Taximetristul, un băiat tânăr cu ochelari de soare deși încă nu răsărise soarele, mi-a spus că mama lui e asistentă medicală. „Face ture de noapte, săraca. Dar eu o duc și-o aduc, că n-o las singură.” Am zâmbit și am spus: „Ești băiat bun.” Nu l-am invidiat. Chiar nu l-am invidiat. Doar am constatat.
Sala de spital avea patru paturi și mirosea a clor și a supă de pui de la cantină. Celelalte trei femei aveau vizitatori. Una avea o fiică de vreo patruzeci de ani care i-a adus flori și i-a spus „mamă, nu-ți face griji, eu stau cu tine până mâine”. Alta vorbea cu soțul la telefon, explicându-i că nu trebuie să uite să scoată câinele. Pe a treia am auzit-o cum îi spune cuiva, probabil unui nepot: „nu-i nimic grav, mă simt bine, să vii mâine cu cornulețe”.
Telefonul meu a sunat de două ori în ziua aia. Un apel de la un call-center care vindea abonamente de televiziune și o notificare de la farmacie că mi-e gata rețeta. Am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. E un obicei pe care l-am dezvoltat în ultimii ani: când nu vreau să văd ceva, închid ochii.
Am completat formularul în dimineața operației. „Persoană de contact: Florica Ionescu. Relație: vecină. Telefon: 0742…” Am scris numărul din memorie. Pe Mihai îl știam pe de rost. Pe Cristina, primele șase cifre. Restul îl caut în telefon. Pe Alexandru nu l-am știut niciodată, pentru că și-a schimbat numărul de atâtea ori.
Operația a decurs bine. M-am trezit din anestezie amețită, cu gura uscată și o durere surdă în partea dreaptă. Pe noptieră era un buchet de lalele roz. Ale mele preferate. Le-a adus Florica înainte să intru în sală, mi-a spus mai târziu asistenta. Fără felicitare, fără bilețel. Doar lalelele. Florica nu scrie bilețele pentru că nu are nevoie. Când ești cu adevărat acolo pentru cineva, nu trebuie să explici.
A treia zi după operație, mi-a sunat telefonul. Cristina. Vocea ei era subțire, panicată. „Mamă, ce s-a întâmplat? De ce n-ai spus nimic? Am aflat de la… o vecină de-a ta.” Florica îi găsise numărul în telefonul meu, în lista de contacte. Îl căutase pe „Cristina – fiica” și sunase. Nu-mi ceruse voie. Nici nu trebuia.
„Mamă, cum să nu-mi spui? Puteai să mori și eu habar n-aveam!” Plângea. O auzeam cum trage aer pe nas, cum încearcă să-și controleze vocea. În spatele ei, Daria striga ceva despre o păpușă pierdută și un bărbat – ginerele meu, Andrei – spunea „ia-o tu, că eu vorbesc la telefon”.
„N-a fost nimic grav, Cristina. O operație banală.” Am spus-o cu o voce calmă, aproape detașată. „Și-apoi, n-am vrut să te deranjez. Știu cât ești de ocupată.”
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice cuvânt. Am auzit cum Cristina a înghițit în sec. „Mamă… nu mă deranjezi niciodată. Tu știi asta, nu?”
N-am răspuns imediat. M-am uitat la lalelele roz de pe noptieră, la petalele care începeau să se ofilească ușor la margini. „Știi, Cristina, pe formularul de internare, la persoană de contact, am scris numele doamnei Florica. Vecina mea. Pentru că ea are cheia. Pentru că ea știe ce pastile iau. Pentru că ea…” M-am oprit. N-am vrut să spun mai departe.
Dar Cristina a înțeles. A înțeles atât de bine încât a început să plângă din nou, de data asta fără să scoată niciun sunet. O auzeam doar cum respiră sacadat, cum încearcă să-și șteargă lacrimile cu mâneca, probabil.
Alexandru a sunat după-amiaza. El n-a plâns. El s-a enervat. „Mamă, e iresponsabil ce-ai făcut. Trebuia să mă suni. Și pe formular trebuia să fiu eu.” Chiar era indignat, îl auzeam cum pufăie. „Dacă se întâmpla ceva? Dacă era o urgență? Cine mă anunța? Vecina?”
„Da, Alexandru. Vecina. Pentru că ea e aici. Tu unde ești?”
N-a răspuns. A oftat adânc, atât de prelung încât am auzit cum i se zbate aerul în gât. În fundal, am auzit o sonerie – probabil cineva la ușa biroului lui. Sau poate acasă. Nici nu mai știam unde e, la ce firmă lucrează. Îmi spusese o dată, dar am uitat.
M-am întors acasă după șase zile. Florica mă aștepta în ușă cu o oală de ciorbă de perișoare și pâine proaspătă. Apartamentul era curat, aerisit, mușcatele udate. Pe masa din bucătărie, un șervet nou și o farfurie adâncă. Florica mi-a turnat ciorbă, s-a așezat vizavi și a început să vorbească despre cum s-a stricat interfonul de la intrare și cum trebuie să strângem bani toți locatarii.
Eu mă uitam la ea și mă gândeam că femeia asta, cu care n-am nicio legătură de sânge, știe că mi-e frică de întuneric din copilărie și că nu pot adormi fără veioză. Știe că beau cafeaua fără zahăr, dar cu puțin lapte. Știe că în noaptea de Sfântul Andrei nu dorm, pentru că Mihai a murit pe 30 noiembrie. Și copiii mei nu știu nici măcar în ce spital am stat.
Cristina a venit sâmbăta următoare. A condus cinci ore de la Cluj, singură, lăsându-i pe Andrei și pe Daria acasă. A intrat în apartament cu o cutie de ciocolățele și cu ochii roșii. S-a așezat la masa din bucătărie, în același loc unde stătuse Florica, și s-a uitat la mine cum nu se mai uitase de mult. Nu ca la o mamă pe care o suni din obligație. Ci ca la o femeie care a stat singură într-un salon de spital și a scris numele unei vecine pe un formular.
„Mamă… eu…” A început de cinci ori și de fiecare dată s-a oprit. A băut jumătate din ceașca de ceai. S-a jucat cu lingurița. S-a uitat pe fereastră la blocul de vizavi. „Nu știu când s-a întâmplat. Jur că nu știu. Când am început să… să nu mai fiu acolo.”
Am întins mâna și am prins-o pe a ei. Era rece, deși în bucătărie era cald. „Nu s-a întâmplat, Cristina. S-a adunat. Încet, zi după zi, telefon după telefon. Până când n-a mai fost nimic de spus.”
N-a negat. N-a spus „exagerezi” sau „nu-i adevărat”. A stat acolo, cu mâna în mâna mea, și pentru prima dată după ani de zile, niciuna dintre noi n-a cronometrat conversația.
Alexandru n-a venit. A trimis un colet prin curier – un halat de casă gros, de lână, și un bilețel: „Mamă, să știi că îmi pare rău. Vorbim diseară.” Era joi. Nu l-am sunat eu. Am așteptat. Diseară n-a sunat. A sunat luni. „Am avut un weekend infernal, mamă, nici n-am apucat să respir.” Am spus „nu-i nimic, Alex”.
Nu era nimic. Chiar nu mai era nimic. Pentru că nimicul se instalase de mult, ca un chiriaș tăcut în apartamentul meu cu două camere. Și mă obișnuisem cu el. Mă obișnuisem să nu sun. Să nu aștept. Să nu sper că din vârtejul de proiecte și ședințe și serbări o să se oprească cineva și o să-și amintească numărul meu pe de rost.
Seara, Florica a bătut la ușă cu o farfurie de papanași. Ne-am așezat în sufragerie, am aprins veioza și am mâncat în liniște. „Ai vorbit cu ei?” m-a întrebat, fără să mă privească. „Am vorbit.” N-a întrebat mai mult. N-a trebuit.
M-am uitat la fotografia de pe mebloștangă, făcută la botezul Ilincăi, acum doisprezece ani. Mihai ținea lumânarea, eu țineam copilul, Alexandru și Cristina stăteau lângă noi și râdeau. Eram toți acolo. Eram o rubrică plină, un formular complet.
Acum, rubrica e goală. Sau aproape goală. Florica mi-a umplut-o, fără să știe, într-o dimineață de aprilie la spitalul Sfântul Spiridon.
Nu știu dacă trebuia să-mi sun copiii înainte de operație. Poate da, poate nu. Dar știu că pentru prima dată în șase ani, am simțit că nu mai datorez nimănui scuze. Că sunt bolnavă, că îmbătrânesc, că am nevoie de cineva lângă mine.
Cristina mă sună acum de două ori pe săptămână. Alexandru, o dată la zece zile. Au promis că vin amândoi de Sfânta Maria, cu nepoții, cu tot. Poate chiar vin. Poate nu. Nu mai contează atât de mult. Pentru că știu, și știu și ei, că uneori persoana de contact nu e un număr de telefon. E cheia pe care o lași la cineva în dimineața operației. E ciorba de perișoare care te așteaptă când te întorci acasă. Sunt lalelele roz fără felicitare.
Mâine, Florica o să bată iar la ușă. O să bem cafea, o să vorbim despre serialul turcesc, o să ne plângem de vreme. Și o să fie de ajuns.
