Rareș a auzit zgomotul farfuriei înainte să înțeleagă ce se întâmplă. Un cloncănit sec de ceramică lovită de fundul găleții. Apoi sarmaua – aia pe care o așezase el însuși în farfurie cu două ore în urmă, cu mâinile lui, ca să nu se mai certe nimeni – a dispărut sub resturi de pâine.
— Gata, s-a dus. Nu mai mâncăm azi, domnule inginer. — Doamna Mărioara, soacra lui, trase scaunul spre masă cu un gest de sentință. Foile de viță se răsfiraseră pe deasupra găleții ca niște degete zbârcite. — Am salvat eu cina, nu-ți fie teamă. Am adus cârnați de casă de la Bistrița, n-ai de ce să-ți fie rușine.
Rareș rămase cu palma în aer, fix deasupra paharului cu vin. Seara asta nu era despre mâncare. Era despre contractul de renovare a școlii gimnaziale din Brașov, pentru care el punea la bătaie ultimii opt ani de muncă și un credit de trei sute patruzeci de mii de lei. Iar în capul mesei, cu șervetul strecurat sub cravată, stătea domnul Gherasim Pop, arhitectul pensionar care decidea cui se duce proiectul.
— Domnule Pop, nu-l băgați în seamă, vă rog. — Mărioara surâse ca o gazdă perfectă, o mână întinsă spre platoul cu cârnați. — Am gustat eu sarma înainte, era acră de înțepa la limbă. Fata asta, Ambra, săraca, n-are zi cu bucătăria. Dar ce să-i ceri unei contabile? Ea știe cu cifrele, nu cu tigaia.
Ambra stătea lângă fereastră, perfect nemișcată. Își ștergea degetele cu un șervețel de bumbac, cu aceleași mișcări lente cu care număra facturile la birou. Rareș o cunoștea de șapte ani. O văzuse râzând cu gura până la urechi în concedii, plângând în noaptea când murise taică-său. Dar nu o văzuse niciodată ca acum: cu ochii ficși pe soacră-sa, fără umbra vreunei tresăriri.
— Mărioara, stai puțin. — Rareș se auzi slăbit, ca dintr-o altă cameră. — Sarmaua aia am aranjat-o eu, nu…
— Rareș, dragă, nu te mai vârî. — Soacra lui ridică o lingură de cârnați și o lăsă pe farfurie cu o grijă demonstrativă. — Știu eu mai bine ce e comestibil. Am gătit patruzeci de ani pentru bărbații mei, până să ajungă domnul Pop la masă. Nu-i dați domnului inginer ceva acru, că are stomacul fraged.
Gherasim Pop împinse farfuria cu sarmale mai departe, fără un cuvânt. Rareș văzu cum sprânceana stângă a arhitectului urcă un milimetru. O clipă atât cât să-ți spună: deja mă gândesc la alt birou de proiectare.
În capul lui Rareș se stinse ceva. O parte din el se uită la masă — lumânările de la IKEA, fețele de masă albe, coșul cu pâine de casă — și văzu toate acestea cum se transformă în schițe căzute. Nouă ani de desene, o ofertă depusă în trei exemplare, nopți în care adormea cu creionul în mână. Și Mărioara aruncase totul într-o găleată de sub chiuvetă.
— Ambra, hai spune și tu ceva. — Mărioara se întoarse spre ea cu un zâmbet aproape blând, ca o asistentă medicală care se pregătește să ia tensiunea. — Nu te acuz eu, draga mea. Știu că nu te-ai născut pentru cratiță. Aici ai fost mereu o fire de oraș, independentă, cu manichiura ei. Nu-i nimic. Stai jos. Mănâncă și tu un cârnat.
Ambra întinse mâna — nu spre cârnați, ci spre telefonul de pe etajeră. Apăsă de două ori pe ecran.
— Mărioara, vreau să înțeleg ceva. — Vocea ei calmă nu încălzi cu nimic aerul. — Înainte să ajung eu în bucătărie, ați gustat din oala de sarmale?
— Normal că am gustat. Doar nu eram să las pe oricine…
— Și când ați gustat, ați avut deja oțetul în mână?
Mărioara scoase un râs scurt, un sunet ca un capac de tablă lovit cu palma. — Ce tot spui? Ce oțet? Eu am mirosit doar. Așa de acră era, că mă înțepau ochii.
— Interesant. — Ambra se apropie de masă cu telefonul întors spre musafir. — Pentru că sarmaua asta nu era acră. A se vedea pe filmare.
În sufragerie se făcu liniște. Din stradă urcă zgomotul unui tramvai frânat, apoi un fluierat de băiat care chema un câine. Rareș simțea cum aerul se urcase în tâmple.
— Filmare? — Gherasim Pop ridică pentru prima oară privirea spre Ambra, nu spre mâncare.
— Da, domnule Pop. — Ambra întinse mâna spre telecomanda televizorului, nu spre el. — În bucătărie avem o cameră video. Am pus-o noi după ce ne-au intrat în casă niște muncitori, acum doi ani, să ne verifice gazul. Am păstrat-o pentru cazuri de genul ăsta. Rareș, deschide televizorul, te rog.
Rareș se pomeni apăsând butonul roșu fără să mai gândească. Pe ecran apăru imaginea bucătăriei lor: frigiderul gri, faianța albă, ceainicul de cupru. Și Mărioara, lungă și subțire, cu un flacon întunecat în mâna stângă. Se vindea pentru oricine avea ochi: bătrâna se aplecase deasupra oalei, turnase ceva dintr-o sticlă fără etichetă și amestecase cu lingura de lemn, privind mereu de colț spre ușă.
Mărioara se albi. Nu roșu. Nu galvanizată. Albă, ca tencuiala din gară, cu gura întredeschisă ca și cum ar fi vrut să înghită aerul din încăpere.
— Ați turnat oțet din cămară în oala noastră. — Ambra lăsă telefonul pe masă cu ecranul în jos. — V-ați gândit, probabil, că stricând mâncarea înaintea unui oaspete important, îl veți face pe Rareș să pară un băiat nepregătit. Poate cu o soție care nu știe să gătească. Poate cu o echipă care nu are control nici în bucătărie. Cine i-ar mai da un contract?
Gherasim Pop își scoase încet ochelarii. Îi șterse cu colțul feței de masă, de parcă asta se cerea făcută în acel moment, și îi puse la loc.
— Doamnă Mărioara, ați fost profesoară de chimie, așa-i? — Vocea lui suna aproape plictisită.
— Am fost directoare. — Mărioara se apără cu titlul ca o pisică care scoate ghearele pe spate. — Patruzeci de ani de învățământ.
— Atunci știți foarte bine că ceea ce v-ați făcut se numește, în codul penal, otrăvire. Păcat că nu știți să vă mai și uitați la camere. — Gherasim Pop se ridică. — Rareș, eu mâine plec spre Sinaia. Dacă vrei să mai vorbim despre proiect, vino pe Tâmpa, la ora zece, la cafeneaua de lângă telecabină. Fără oțet. Am eu o fițuică cu bugete de la școala veche. — Apoi se întoarse spre Ambra: — Dumneata, doamnă, ți-ai ales bine bărbatul. Și camera.
Mărioara făcu un pas spre musafir, încercând să-l rețină de mânecă. Arhitectul se trase într-o parte cu o politețe care spinteca mai tare decât o palmă.
— Stai, Gherasime, stai. — Mărioara încercă din nou, cu vocea urcată, ca un cântec stricat. — Fata asta umblă cu fascicule, nu cu oala. Tu știi cine a crescut băiatul ăsta? Eu! Eu i-am dat bani de chirie când n-avea nici măcar un pat. Eu am umblat pe la inspectorat să-l primească la proiectul de reabilitare. Eu…
— Da, mamă. — Rareș auzi propria voce ieșind din el, mai răgușită decât ar fi vrut. — Mi-ați dat bani de chirie în două mii șaptesprezece. Zece mii de lei. I-am pus înapoi în cont acum doi ani, cu dobândă. V-am trimis extrasul. Nu l-ați deschis niciodată.
Mărioara se întoarse spre el cu ochii umezi, dar fără lacrimi. Era un fel de ploaie interioară, un baraj gata să cedeze.
— Deci așa plătești tu? Cu acte?
— Nu. — Rareș se ridică. — Cu adevărul. Și cu o ușă încuiată.
Nu se duse după soacră-sa când ieși pe hol. Auzi ușa de la intrare trântindu-se, apoi pașii pe scara blocului — tocuri mici, repetitive, ca o ploaie de cuie. Din stradă răzbătu un claxon, apoi zgomotul unui autobuz. Mărioara pleca fără geacă, deși afară plouase mărunt toată ziua.
Ambra rămase lângă masă. Își puse telefonul în geanta de piele, închise televizorul, apoi se întoarse spre ușa de la intrare. Rareș o văzu scoțând din sertarul de lângă oglindă o pereche de mănuși de cauciuc — galbene, din cele cumpărate de la Dedeman pentru vopsit radiatoarele.
— Ce faci? — o întrebă el, fără să înțeleagă.
— Mă duc după găleată. Sarmaua aia nu se mănâncă. Dar nici nu rămâne în casă. — Ea îl privi scurt, cu un surâs aproape obosit. — Am cumpărat chete închise. Ea a aruncat mâncarea. Eu arunc otrava.
Apoi ieși pe ușă cu găleata în mână, fără să se uite înapoi. Rareș auzi capacul tomberonului din spatele blocului căzând. Un sunet adânc, de final de partidă. Pe masă, farfuria lui Gherasim Pop rămăsese neatinsă. Lângă ea, un singur mugur de trandafir alb, care se ofilise fără apă.
Rareș nu o sună pe maică-sa în noaptea aia. A doua zi, la ora nouă dimineața, era pe Tâmpa. Contractul l-a semnat la cafenea, cu mâna ușoară, pe un colț de masă ud de la ceața dimineții. Și în ziua aceea, soacra lui a primit un pachet prin curier. În cutie: un flacon de oțet de mere nedesfăcut, un stick USB cu filmarea de la bucătărie și un bilet scris cu pixul lui Rareș, cu litere de arhitect, perfect aliniate: „Asta e toată chimia de care am nevoie. Ușa mea rămâne încuiată până te uiți la filmare până la capăt."
Două luni mai târziu, Mărioara i-a trimis un mesaj lui Rareș. Doar patru cuvinte: „Am văzut și sfârșitul." El nu i-a răspuns. A închis telefonul, a lăsat creionul pe planșă și s-a uitat pe fereastră, spre Tâmpa. Toamna se așternea peste Brașov, cu mirosul de gutui coapte din piața centrală. Ambra frământa aluatul în bucătărie, iar în fața lor, pe masa de desen, stătea întins un proiect nou. Unul fără oțet. Fără oală. Fără frică.
