Vlad a intrat ca o furtună în bucătăria de trei pe trei, trântindu-și geanta de laptop pe blat chiar lângă tocătorul unde Alina felia niște ciuperci brune, de la piața Obor, unde se dusese dimineață la șase.
— Iar paste? — a scuipat el cuvintele ca pe niște sâmburi de măsline. — Adică eu car proiectele astea în spate, vin rupt de oboseală, și tu îmi pui în față niște șuruburi cu puțin ulei? Unde e mâncarea adevărată, Alina? Tata avea în fiecare seară friptură pe masă. Și nu lucra la birou, lucra pe șantier. Transpira. Și tot găsea acasă borș de burtă, sarmale, tot ce trebuie. Mama nu-l punea niciodată să spele o farfurie.
Alina n-a spus nimic câteva secunde. A terminat de feliat ciuperca, a șters cuțitul de un prosop din cânepă și l-a pus pe suportul magnetic de pe perete. Doar după aceea s-a întors, s-a sprijinit cu șoldul de marginea chiuvetei și l-a privit fix. Vlad avea cearcăne vinete, cămașa mototolită și un început de burtă care trăda prea multe comenzi de pizza la birou.
— Vlad, noi azi-dimineață am vorbit. Ți-ai luat al treilea monitor curbat pe firmă. Șase mii de lei. Pe firmă, da, dar din dividendele noastre. Din banii pe care i-am pus deoparte pentru avansul la casa de la Domnești. Șase mii, Vlad, când noi am rămas fără mașină de spălat și o car la spălătoria de la colț. Și tu vii să-mi spui de friptură? Eu am tăiat un teanc de contracte azi, de mi s-a umflat mâna, și am venit acasă să gătesc. Mă întrebi de ce sunt paste? Pentru că pastele costă doi lei, Vlad. Friptura costă patruzeci.
Vlad a rămas cu gura întredeschisă. Nu asta era reacția pe care o aștepta. Mama lui ar fi dat fuga la cratiță, s-ar fi scuzat, i-ar fi pus mâna pe frunte să vadă dacă are temperatură. Alina nu făcea nimic din toate astea. Era ingineră, câștiga cât el, poate chiar cu cinci sute de lei mai mult în ultimele luni. Și nu accepta să fie servitoare.
— Bine. — Vlad și-a încrucișat brațele, lovind cu spatele de frigider. Un magnet cu un arici a căzut pe gresie. — Dacă tu nu-ți faci treaba de nevastă, eu nu-mi mai fac treaba de bărbat prin casă. De mâine, nu mai duc gunoiul. Nu mai schimb becurile. Nu mai ridic nici măcar un șervețel de pe jos. Să vedem cum te descurci, domnișoară inginer.
Alina a zâmbit. Un zâmbet subțire, care nu-i atingea ochii. S-a întors la blat, a pus ciupercile în tigaie și a dat focul mai tare. Uleiul a sfârâit. Vlad a așteptat o replică, dar n-a mai venit niciuna. A ieșit din bucătărie, a intrat în dormitor și a trântit ușa.
A doua zi dimineață, Vlad a sunat-o pe maică-sa. Nu pe Alina. Pe maică-sa, Livia. I-a povestit tot. Cum nevastă-sa e leneșă, cum nu-l respectă, cum îi dă de mâncare paste goale, cum cară ea contracte dar asta nu e treabă de femeie. Livia a ascultat tot monologul, a oferit câteva oftaturi materne și i-a spus că vorbește ea cu soțul ei, cu tatăl lui Vlad, poate găsesc o soluție. Să vină toți la o cină, sâmbătă, la ei acasă, la Brașov.
Sâmbătă, Vlad a condus trei ore pe DN1, cu Alina tăcută pe scaunul din dreapta. În portbagaj, o sticlă de vin de Dealu Mare pe care o cumpărase din duty-free-ul de la Otopeni. Alina își ținea geanta în poală și se uita pe geam la câmpurile arate. N-au schimbat zece cuvinte tot drumul.
Casa părinților mirosea a cozonac și a fum de sobă. Mircea, tatăl lui Vlad, un bărbat masiv, cu mâini de tâmplar și mustață căruntă, i-a primit în prag. Le-a făcut semn să intre, fără să zâmbească prea tare. Livia a adus pe masă o oală de ciorbă de fasole cu afumătură, niște tochitură ardelenească și un castron cu murături. Vlad s-a așezat imediat și a început să mănânce, mulțumit. Exact cum mânca acasă la el, doar că acum femeia din spatele cratiței era mama lui.
După ce s-au strâns farfuriile, Mircea și-a pus coatele pe masă. Nu se grăbea. A mai turnat un țoi de pălincă, a mirosit-o și a lăsat paharul jos.
— Vlad, hai să ieșim puțin. Tu și cu mine. Femeile rămân să bea o cafea.
Afară, pe prispă, Mircea și-a aprins o țigară. Se întuneca, iar de peste dealuri venea un vânt rece. Cei doi stăteau unul lângă altul, pe banca de lemn pe care Mircea o făcuse cu mâinile lui prin nouăzeci și trei.
— Uite cum stă treaba, băiete. — Mircea a tras un fum lung. — Mama ta ți-a spus că te susține, dar adevărul e că mi-a povestit tot ce i-ai spus tu. Și mi-a zis să te întreb ceva.
— Ce?
— Când tu cari proiecte, cum zici, Alina ce face? Lucrează?
Vlad a ezitat. A dat să răspundă, dar Mircea a ridicat o mână.
— Știu că lucrează. Mi-a spus mama ta. Acum întrebarea mea: cine gătește la tine acasă în fiecare seară? Cine spală rufele, cine plătește întreținerea la Digi, cine duce mașina la revizie?
— Păi… Alina le face pe toate, dar…
— Niciun dar. — Mircea a stins țigara de talpa bocancului. — Tu mi-ai spus, acum o oră, că nevastă-ta e o leneșă. Și că eu, taică-tău, sunt modelul tău. Pentru că eu niciodată n-am spălat o farfurie. Corect?
Vlad a dat din cap, nesigur.
— E corect. N-am spălat. — Mircea a oftat. — Dar știi de ce, prostule? Pentru că maică-ta n-a muncit niciodată pe un salariu. Eu aduceam banii în casă, toți banii, și ea ținea casa. Asta a fost înțelegerea noastră. Dar la tine? La tine nevasta aduce cât tine, obosește cât tine, stă la birou cât tine, și tu îmi spui că vrei acasă friptură la fel ca mine? Și că nu mai duci gunoiul, ca represalii? Da’ du-te, mă, de-aici.
Vlad s-a făcut mic pe bancă. Pălinca îi ardea stomacul. Voia să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.
În casă, Livia turna cafea în cești de porțelan. Alina stătea cu coatele pe masă, privind zahărul cum se topește în lichidul negru. Nu spunea nimic, dar nu mai era aceeași femeie tăcută din mașină. Acum avea umerii mai drepți și respira mai adânc. Într-un târziu, Livia s-a așezat și ea.
— Alina, fată dragă, eu cu Mircea am mai vorbit. Nu-i ușor ce-ți spun, dar tu știi că băiatul meu e prost făcut grămadă, nu-i așa?
Alina a zâmbit, de data asta sincer.
— Știu, doamnă Livia.
— Nu-ți cer să-l ierți așa, degeaba. Dar vreau să știi că noi nu-l ajutăm să-și facă de cap. Deloc. Nu mai primește niciun leu de la noi pentru nimic. Nici pentru firmă, nici pentru casă. Când a venit să ne spună de tine, ne-am dat seama că băiatul nostru s-a rătăcit. Și trebuie să-l ajuți să se găsească. Fiindcă tu ești singura care poate. Nu tu, femeia de serviciu. Tu, soția lui. Dacă mai vrei.
Alina a pus ceașca jos. Nu s-a grăbit să răspundă. Cafeaua era exact cum o bea ea: amară, cu un strop de lapte rece. Cineva îi spusese Liviei cum bea cafeaua. Poate Vlad, demult, când încă o mai privea ca pe un om.
— O să vorbesc cu el, doamnă Livia. Dar nu poate să creadă că totul e iertat așa, peste noapte. Mă întorc la București cu el, dar vreau să văd o schimbare adevărată. Nu promisiuni.
Livia a întins mâna și a atins-o pe Alina pe dosul palmei, un gest rapid, aproape invizibil.
După o oră, Vlad și Alina au urcat din nou în mașină. Vlad nu mai vorbea. Avea privirea unui om care tocmai aflase că pământul nu e plat. Conducea mai încet decât de obicei, ținând volanul cu ambele mâini. Pe bancheta din spate, Livia le pusese două borcane de zacuscă și o pungă cu gogoși de casă.
— Vlad, — a spus Alina când au intrat pe centura Ploieștiului, — știi cum se numește ce ai încercat tu?
Omul n-a răspuns. Se uita la drum, la marcajele galbene pe asfaltul ud.
— Se numește șantaj domestic. Ai crezut că dacă mă ameninți că nu mai ridici un șervețel, eu o să intru în panică și o să mă transform în maică-ta. Dar n-am intrat.
— Știu.
— Nu știi încă, dar o să afli. — Alina și-a desfăcut centura pentru o secundă, s-a întors și a scos din geantă un carnețel și un pix. A scris ceva pe o pagină, a rupt-o și i-a întins-o. — Uite aici o listă. Am împărțit tot ce trebuie făcut în casă. Jumate-jumate. Timp de două luni. Dacă după două luni pot să spun că am un partener, nu un copil de treizeci și patru de ani, rămânem împreună. Dacă nu, îmi iau pisica și mă mut la mama la Iași.
Vlad a luat hârtia fără să se uite la ea. A împăturit-o și a băgat-o în buzunarul cămășii.
— Ai vorbit serios, nu?
— Foarte serios. Vei spăla și tu vasele, Vlad. Le vei spăla de mâine. Și vei învăța cum se face o mâncare de mazăre. Și cum se pune detergentul în mașina de spălat, pe care, apropo, am comandat-o deja din banii pe care i-ai economisit tu renunțând la al patrulea monitor.
Trei săptămâni mai târziu. Sâmbătă dimineața, ora nouă. Cartierul Drăgășani din București. Mirosul de cozonac și fum de sobă nu mai venea de la Brașov. Venea din cuptorul lor.
Vlad stătea în fața aragazului, cu un șorț înflorat legat peste tricoul de firmă, și amesteca într-o cratiță de sarmale. Erau primele lui sarmale. Fusese învățat prin videocall de către mama lui, Livia, care râsese cu lacrimi când îl văzuse cum încearcă să ruleze prima frunză de varză. „Nu așa, măi, Vlad, cu mâinile tale de domnișoară, nu se face nicio sarma”, strigase ea prin telefon.
Alina stătea pe canapea. Nu făcea nimic. Se uita pe geam la ploaia măruntă de octombrie. Pe măsuța de lângă ea, o cafea încă aburindă, făcută de Vlad înainte să se apuce de gătit.
— E gata în zece minute, a strigat Vlad din bucătărie. — Și șterg și aragazul după. Nu-ți face griji.
Alina a zâmbit. Nu i-a răspuns. A întins mâna spre telecomandă și a deschis televizorul. La știri vorbeau despre prețurile la gaze. Nimic interesant. A stins televizorul și a rămas așa, în liniștea ploii, ascultând zgomotul cratiței din bucătărie și vocea lui Vlad care fredona o melodie de la Phoenix.
Pe pervaz, pisica lor, o maidaneză gri adusă de Alina de la cabinetul veterinar unde lucra înainte să se facă ingineră, toarcea încet, cu ochii întredeschiși. Pe masa din hol, lista cu împărțirea treburilor avea colțurile îndoite și o pată de ulei. Fusese folosită. În fiecare zi.
