Telefonul Verei a vibrat la două și jumătate noaptea, zvâcnind pe noptieră ca o insectă metalică. Nu suna nimeni în toiul nopții cu vești bune. Niciodată. Pe ecran scria „Clara”, și stomacul i s-a făcut ghem.
„Tanti Vio, am zis DA!”
Sub text, o poză. Nepoata ei, Clara, ținea în fața camerei o mână tremurândă, cu un inel cu diamant care sclipea artificial în lumina blițului. Zâmbea până la urechi, transfigurată de fericire. În spatele ei, Horațiu o ținea de mijloc. Strâns. Prea strâns. Nici urmă de zâmbet pe fața lui. Nu părea un bărbat care tocmai s-a logodit, ci unul care păzea ceva. Sau pe cineva.
Vera a mărit poza de trei ori. A adulmecat fiecare detaliu. Rochia Clarei, șifonată. Paharul de șampanie, pe jumătate gol. Degetele lui Horațiu, albe pe talia nepoatei ei. Nu, nu e fericire, și-a spus. E posesie.
S-a dat jos din pat, a tras papucii de casă și s-a dus în bucătărie. A pus ibricul pe ochi, din obișnuință, deși știa că n-o să bea cafeaua. O cunoștea pe Clara de când era un ghemotoc de trei kile și două sute de grame în incubator. Îi schimbase scutecele, o dusese la grădiniță, o așteptase în stația de autobuz când ploua cu găleata. Fata era mai mult decât o nepoată. Era copilul pe care Vera nu-l avusese niciodată. Și instinctul îi spunea că bărbatul din fotografie e o eroare de proporții.
Clara îl cunoscuse pe Horațiu la un congres de psihiatrie pediatrică la București. Ea, proaspăt rezidentă, el, speaker invitat. Cu zece ani mai în vârstă, director de clinică la Brașov, șarmant și distant în același timp. Verei nu-i plăcuse din prima. „E prea perfect, Clari. Oamenii perfecți ascund rahaturi mari.”
Nepoata ei râsese. „Tanti Vio, ești paranoică.”
Poate că da. Dar paranoia Verei o făcuse detectiv de narcotice cu douăzeci de ani de vechime. Știa să adulmece minciuna.
Cererea în căsătorie, firește, fusese un „moment special”. Horațiu o dusese pe Clara la Poiana Brașov, la un resort de cinci stele. Logodna anunțată pe Facebook înainte ca fata să apuce să-și sune mătușa. Nunta, bineînțeles, trebuia să fie cât mai repede. „Nu vrem să mai așteptăm”, spusese Horațiu, cu un zâmbet care nu-i ajungea niciodată la ochi. Iar Vera simțise un fior rece pe șira spinării. Bărbatul ăsta voia să rezolve totul repede. Prea repede.
Nunta urma să aibă loc în opt săptămâni. Opt săptămâni în care Vera a început să sape, așa cum făcuse o viață întreagă.
Într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, s-a dus la clinică neanunțată. Clădirea era modernă, cu geamuri fumurii și recepție de marmură. „Îl aștept pe domnul director”, a spus ea, arătând legitimația de polițist — ieșită la pensie, dar încă valabilă. Asistenta a clipit descumpănită, dar n-a comentat.
A așteptat o oră și jumătate. A văzut pacienți, asistente, medici tineri cu halate imaculate. Apoi, o femeie mică, cu părul vopsit prost, a trecut prin hol împingând un cărucior cu lenjerii. Vera a oprit-o.
— Îl știți pe Horațiu Mureșan?
Femeia a ezitat. A privit în stânga și-n dreapta.
— Cine întreabă?
— Mătușa viitoarei lui soții. Și fost ofițer de poliție.
Femeia s-a apropiat. Mirosea a detergent industrial și a frică.
— Nu e treaba mea, a șoptit ea. Dar anul trecut, când am fost internată aici, am văzut-o de câteva ori. O femeie tânără, în secția de psihiatrie. Venea mereu la ea. Plătea tratamentul. Mi s-a spus că e… soția lui.
Vera a simțit cum podeaua de marmură i se clatină sub picioare.
— Unde e acum femeia asta?
— Nu mai e aici, a spus femeia de serviciu, uitându-se peste umăr. Acum două luni au transferat-o. La Azilul „Sfânta Maria” din Sibiu.
Vera a condus trei ore până la Sibiu, prin ploaia care o lovea în parbriz cu furie oarbă. Azilul era o clădire gri, cu ferestre mici și zăbrele fine, elegante, de la marginea orașului. Nu era o închisoare, dar nici un sanatoriu obișnuit. Era locul unde oamenii bogați își ascundeau rudele incomode.
Recepționera nu voia să-i dea informații. Vera a insistat. A mințit că e de la o companie de asigurări. A arătat din nou legitimația. În cele din urmă, o infirmieră bătrână, cu ochii obosiți, a condus-o pe coridorul mirosind a clor și medicamente expirate.
— Dacă întreabă cineva, n-ați fost aici, a spus femeia.
A oprit în fața unei uși întredeschise. Vera a privit înăuntru.
O femeie stătea pe un scaun, cu fața spre fereastră. Purta o rochie de casă decolorată. Părul îi era tuns scurt, neuniform. Pe noptieră, lângă un pahar cu apă, o fotografie înrămată, mărunțică. Vera s-a apropiat, cu inima bubuindu-i în piept. În fotografie, femeia din pat zâmbea, tânără și frumoasă. Și lângă ea, ținând-o de mână, era Horațiu. Radia. Nu era bărbatul crispat din poza Clarei. Era un alt om. Un om fericit.
— Cine ești? a întrebat femeia de pe scaun, fără să se întoarcă. Vocea ei era subțire, spartă.
— Mă numesc Vera. Sunt… o rudă îndepărtată.
Femeia a râs. Un râs sec, dureros.
— N-am rude. Doar pe Horațiu. Și el m-a adus aici. Spune că e pentru binele meu. Că boala mea e prea grea. Că nu mai sunt… utilă. Cuvintele lui, nu ale mele.
Vera s-a apropiat. I-a văzut fața — trasă, palidă, cu doi ochi albaștri spălăciți. Pe noptieră, lângă fotografie, un bilet mototolit. Scrisul lui Horațiu. „Draga mea, fii liniștită. Așteaptă. Totul se va rezolva.”
— N-ați divorțat, nu? a întrebat Vera, deși știa deja răspunsul.
Femeia a întors încet capul. Avea privirea limpede, lucidă. Nu părea nebună. Părea doar distrusă.
— Horațiu n-a vrut. A spus că e păcat. Că jurămintele se țin. Intenționa să aștepte. Să aștepte până când… nu mai sunt.
Vera a înțeles atunci. Logoditul nepoatei ei nu voia o soție. Voia o îngrijitoare tânără, sănătoasă, pe gratis. Cineva care să preia povara. Cineva pe care să-l cheme „domnul doctor” și să creadă fiecare minciună.
S-a întors la Brașov în aceeași noapte. A dormit trei ore, apoi s-a dus direct la apartamentul Clarei. I-a arătat pozele făcute pe furiș la azil. Documentele. Declarația infirmierei. Biletul mototolit.
Clara a plâns. A urlat. A aruncat cu o cană de perete. A strigat că nu crede, că e o greșeală, că Horațiu o iubește. Vera a ținut-o în brațe până când nu a mai avut aer.
A doua zi, Horațiu a sunat-o pe Vera. Vocea lui era calmă, aproape clinică.
— Să știi că nu-ți voi ierta niciodată asta, doamnă Vera.
— Nici eu nu-mi voi ierta că n-am săpat mai devreme, a răspuns ea. Și, apropo, un echipaj de la Poliția Sibiului e deja la azil. Soția ta e pe mâini bune acum. Și reclamația pentru abandon de familie și rele tratamente e deja înregistrată.
A închis. Degetele îi tremurau, dar vocea îi rămăsese fermă.
Nunta s-a anulat, desigur. Clara a plâns nopți întregi, închisă în camera ei, cu inelul de logodnă aruncat într-un sertar. Vera îi aducea ceai și biscuiți, stătea pe podea lângă patul ei și nu spunea nimic. Cuvintele erau inutile.
Într-o seară, Clara a venit în bucătărie. Avea ochii roșii, dar ținea în mână un plic.
— Am primit un email de la ea, a spus nepoata Verei, cu vocea spartă de emoție. Femeia din azil. Se numește Ana. Spune că îți mulțumește. Că e pentru prima dată în trei ani când nu îi mai e frică.
Vera s-a uitat la nepoata ei. Nu mai era fetița pe care o protejase în stația de autobuz. Era o femeie care tocmai supraviețuise unui cutremur. Și care, într-un final, începea să respire.
A doua zi, Vera a scos din dulap cutia veche de pantofi unde își ținea cazierele nerezolvate, singurele fantome ale carierei ei. A pus deasupra dosarul Horațiu Mureșan. Dosarul ăsta, însă, era complet.
S-a dus la fereastră, a privit cum ninge peste acoperișurile Brașovului și și-a turnat, în sfârșit, o cafea.
