Astăzi e joi și plouă peste Sibiu de parcă cineva a lăsat un robinet deschis deasupra acoperișurilor. La farmacie a fost aglomerat până la ora șase. Ultima clientă a fost o femeie cu o rețetă pentru tensiune, care avea un câine mic legat de țeava de lângă intrare. Câinele se uita la șinele tramvaiului ca la o apă adâncă. Am numărat pastilele în liniște, am închis ușa cu cheia mică, cea care se potrivește doar dacă apeși ușor în jos.
La șapte fără un sfert a sunat Elena. Veneam de la colț, aveam în pungă două cutii de lapte și o baghetă caldă. Am răspuns la al treilea apel.
— Putem să ne vedem?
Vocea ei nu suna a plâns. Plânsul l-aș fi recunoscut. Suna plat, ca un radio înainte să intre semnalul.
— Sunt la Unirii, am zis. — La ce oră ieși?
— Deja am ieșit. Sunt la voi, la capătul străzii.
M-am grăbit. Ploaia se liniștise între timp, dar asfaltul rămăsese negru și lucios. Elena mă aștepta lângă banca unde vara stau turiștii cu harta deschisă. Avea un fular gri înfășurat strâns, deși nu era frig decât din noiembrie.
Ne-am așezat la cafeneaua din Piața Mică, chiar lângă Podul Minciunilor. Am comandat un ceai cu rom, ea a cerut doar apă plată. Nu și-a scos fularul. Barmanul a adus paharul și ea l-a ținut cu ambele mâini, deși apa era la temperatura camerei.
— Am auzit, a zis.
Nu „am descoperit”, nu „mi-a spus cineva”. *Am auzit.* Cuvântul a trecut prin cafenea ca un curent de la ușa din spate.
A început să-mi spună despre seara de luni. Venise acasă la opt și jumătate. Pe palier mirosea a varză și a vopsea de la renovarea apartamentului vecin. Avea cheile în mână, dar înainte să introducă cheia în broască, i-a auzit vocea din bucătărie.
*Nu pot diseară, e acasă.*
A rămas pe palier. Un motan al vecinei de la trei stătea pe pervazul scării și o privea. A zis că cel mai rău n-au fost cuvintele, ci blândețea din glasul lui. O blândețe pe care nu o mai auzise de ani buni. Nu de la el. Nu pentru ea.
N-a intrat. S-a întors, a coborât scările, s-a urcat în mașină și a stat o oră cu motorul oprit. Nu l-a pornit pentru că îi era teamă că sunetul ăla o va face să plângă.
Așa mi-a povestit. Nu dintr-o singură respirație — pe bucăți, între înghițituri de apă pe care nu o bea. Pe suprafața paharului s-a format o peliculă fină. Mi-am adus aminte de pielea laptelui fiert, cum se ridică și se zbârcește.
—
În lunile care au urmat, am privit-o de pe margine. De pe margine se vede altfel decât din mijloc. Ea gătea în continuare. Îl întreba cum i-a fost ziua. Își ducea băiatul la antrenamentele de înot. Dar parca altfel. Parca cineva îi schimbase mobilierul în casă în timp ce dormea, iar ea mergea cu brațele întinse ca să nu se lovească de colțuri.
Am observat lucruri mici. Într-o seară, la mine în bucătărie, a spălat vasele de două ori. Farfurii deja curate. Le ținea sub jetul de apă și se uita pe fereastră, dincolo de blocurile de vizavi, unde un bărbat întindea rufe pe balcon la ora nouă seara.
— Elena, am zis, farfuria aia e deja uscată.
S-a uitat la mâna ei, la farfurie, apoi a închis robinetul. N-a zis nimic. A pus farfuria în scurgător și s-a șters cu prosopul.
Șase luni au trecut în felul ăsta. Primăvara a venit târziu, cu un vânt care ridica praful de pe lângă șantierul de la Tribunal. Într-o marți din aprilie, Elena m-a sunat iar. De data asta nu m-a întrebat dacă ne vedem.
— L-am întrebat dacă e fericit cu mine.
Am ținut telefonul mai aproape de ureche. De cealaltă parte, o femeie cu un copil plângea undeva pe stradă.
— Mi-a zis: „De ce întrebi?”
Cuvântul ăla, *de ce*, a rămas atârnat în aer ca firul de păianjen care cade din tavan toamna. Te aștepți să se prindă de ceva, dar nu se prinde.
— Nu da, nu ba, nu „desigur”. Doar *de ce întrebi*.
A râs scurt, un sunet fără bucurie.
Am stat pe fir. La mine în cameră, telefonul fix al farmaciei suna undeva în spate, dar nu m-am dus să răspund.
—
Mai târziu, în mai, mi-a spus cine era femeia. Cristina. O cunoștea de la comitetul de părinți al școlii unde învăța David. O femeie care zâmbea cu gura, nu și cu ochii. Din categoria celor care ascultă mai mult decât vorbesc. Se așezaseră la aceeași masă la serbarea de iarnă, își împărțiseră o farfurie cu prăjituri de casă. Elena își amintea că Cristina avea o geantă maro, cu o cataramă stricată, și că la un moment dat o întrebase cât costă un kilogram de nuci.
— Nu pot s-o urăsc, mi-a zis Elena într-o seară, pe banca de lângă râu. Se întuneca, iar becul de la felinarul din față pâlpâia continuu.
— Am încercat. Chiar am încercat. Dar e doar o femeie. Obosită. Singură.
A cules o frunză de pe bancă și a rupt-o în fâșii mici, ținându-le în palmă ca pe niște așchii.
—
Într-o marți din iulie, Elena a apărut la mine acasă fără să anunțe. Am deschis ușa și am găsit-o în prag cu un dosar albastru în mână. Dosarul ăla subțire, din plastic, pe care îl cumperi de la papetărie cu cinci lei.
— Am făcut ceva, a zis.
A intrat, a pus dosarul pe masă. Lângă el, o ceașcă de ceai pe care o uitasem acolo de dimineață. Ceaiul avea o pojghiță pe deasupra, exact ca ziua în care mi-a povestit prima dată.
— Deschide.
Înăuntru: un extras de cont. Un cont nou, pe numele ei. Soldul: 34.800 de lei. Jumătate exactă din economiile pe care ea și Andrei le strânseseră timp de cincisprezece ani — pentru „casă nouă”, pentru „vacanțe”, pentru „urgentele” care nu veniseră niciodată.
— Am fost azi la bancă, a zis. — Mi-am făcut cont pe numele meu. Mi-am mutat salariul acolo.
Vorbea ca un om care povestește ce a mâncat dimineață.
— Dar apartamentul? am întrebat.
A scos al doilea document. O cerere notarială de partaj. Apartamentul de pe Bulevardul Victoriei, trei camere, evaluat la 192.000 de lei. Cerea jumătatea ei. Nu ca să-l distrugă — doar ca să nu mai fie legată financiar de el.
— Am sunat și la un lăcătuș, a adăugat. — Vine mâine. Mi-a cerut 340 de lei pentru o broască nouă.
Suma asta mi-a rămas în cap. 340 de lei. Nu 34.800, nu 192.000. Prețul unei broaște noi la ușa pe care o deschideai în fiecare zi de cincisprezece ani.
—
A doua zi — nu, nu a doua zi, pentru că nu vreau să spun a doua zi — a doua zi, da, m-am dus la Elena. Lăcătușul venise deja. Instalase o broască nouă, argintie, diferită de cea veche, din bronz. Cheile vechi — ale ei și ale lui — stăteau pe masa din bucătărie, lângă o pâine de casă și un borcan cu miere de salcâm.
David era la înot, nu știu dacă da, dar cred că da. Nu mai contează. La șase și zece a sunat soneria. Elena s-a uitat la mine, apoi a mers la ușă. A deschis-o doar cât îngăduia lanțul de siguranță.
Andrei stătea în prag. Paltonul pe braț, servieta în mână. A împins ușa — lanțul s-a încordat cu un zgomot metalic.
— Broasca… a zis.
— Am schimbat-o, a spus Elena. — Lucrurile tale sunt în garaj. Două cutii, cele verzi din cămară.
El n-a mișcat. Servieta atârna inutilă la capătul brațului.
— Partajul e depus. O să primești citația de la notar. Am luat exact jumătate — 34.800. Restul rămâne în contul comun până semnează judecătorul.
Cuvântul „judecătorul” a căzut între ei ca o piatră în fântână. Am văzut cum își strânge degetele pe tocul ușii.
— Elena, putem vorbi…
— Am vorbit. Te-am întrebat dacă ești fericit. Tu m-ai întrebat de ce întreb.
A închis ușa. Nu cu trântă — cu pocnetul sec al broaștei noi.
S-a întors în bucătărie, s-a așezat la masă și a uns o felie de pâine cu miere. Mișcarea asta, a cuțitului pe pâine, a fost cel mai calm lucru pe care l-am văzut vreodată.
Am rămas la fereastră. Prin geam, l-am văzut pe Andrei încă pe palier. Servieta pe jos, paltonul pe braț. A stat așa mult timp. Poate zece minute, poate mai mult. Mi-am dat seama că aștepta să audă cheia întorcându-se în broască. Dar nu s-a întors nimeni să deschidă.
Într-un târziu, a luat servieta de jos și a apăsat butonul liftului. Liftul a venit, s-a deschis, s-a închis. Pe palier a rămas doar mirosul de vopsea de la renovarea vecinilor.
Elena n-a întors capul. A mușcat din felia de pâine. Fără să se grăbească.
— De la brutăria din colț, mi-a zis. — Domnul Tudor mi-a dat pâinea pe gratis azi. A spus că broasca nouă face blocul să pară mai nou.
Afară, un tramvai a sunat ca un ceaslov vechi. Pe drumul de sub fereastră, un bărbat cu un câine mic trecea prin lumina felinarului. Câinele trăgea de lesă, grăbit, de parcă știa exact unde vrea să ajungă.
