Muncesc de douăzeci și trei de ani ca femeie de serviciu la secția de poliție din Constanța. Schimbul meu începe la cinci dimineața, când afară încă miroase a mare și a motorină de la docuri. Sunt plătită pentru opt ore, dar uneori stau mai mult doar ca să văd cum se termină o poveste.
Așa s-a întâmplat și într-o marți de octombrie. Afară ploua mărunt, iar pe geamurile secției se prelingeau șiroaie murdare. Eu frecam podeaua din hol, cu găleata lângă mine, și număram minutele până la cafeaua de la automat. Ușa de la intrare s-a deschis brusc și a intrat un bătrân cu o geacă subțire, udă pe umeri. Părea că venise pe jos prin tot orașul.
Îl mai văzusem o dată, cu vreo lună în urmă. Venise să reclame niște vecini gălăgioși. Atunci, agentul de serviciu l-a ascultat cu jumătate de ureche, i-a promis că trimite o echipă și l-a expediat. Eu ștergeam aceeași podea și am auzit tot.
Acum, bătrânul s-a apropiat de ghișeu cu o foaie mototolită în mână. Tremura, dar se ținea drept. Părea genul de om care a muncit o viață întreagă și nu știe să ceară nimic de pomană.
— Am scris plângerea, a spus el. Tot cu vecinii de la trei. Duminică noaptea au dat drumul la manele la ora două. Două dimineața. Au urlat până pe la patru. Eu am șaptezeci și nouă de ani și cardiopatie ischemică.
Agentul de serviciu, un tip tânăr pe care nu-l văzusem până atunci, a luat foaia fără să se uite la ea. Pe ecranul telefonului lui se mișca ceva colorat, un joc sau o rețea socială. A răsfoit hârtia cu degetul umezit, apoi a strâmbat din nas.
— Păi aici nu scrie clar, a zis el. Asta e reclamație? Astea de gălăgie se rezolvă la asociația de proprietari. Noi avem infracțiuni adevărate.
Bătrânul a clipit des. S-a uitat la mine o fracțiune de secundă, apoi înapoi la agent. Eu nu am spus nimic. Nu era treaba mea.
— Nu e doar gălăgie, a zis bătrânul. E în fiecare weekend. Am sunat la dispecerat de cinci ori. Nu vine nimeni. Vecina de jos are nouăzeci de ani, abia aude, dar eu nu pot dormi. Vă rog să-mi luați plângerea.
Agentul a râs scurt pe nas. S-a întors spre colegul care își turna cafea lângă imprimantă.
— Auzi, nea Ilie? Vino să vezi, un caz de manele și nesomn.
Colegul a râs și el, fără convingere, cu privirea tot la cană. Atunci agentul a făcut un lucru care mi-a rămas în minte multă vreme: a mototolit foaia în palmă și a aruncat-o la coș. Nici măcar la coșul de reciclare, ci la coșul de gunoi negru de lângă perete.
Bătrânul a rămas înmărmurit. Un om care la vârsta lui a învățat că orice faptă are consecințe. Dar n-a ridicat vocea.
— Am înțeles, a spus el. Atunci îl aștept pe șeful secției.
Agentul a oftat și a vrut să adauge ceva, dar bătrânul s-a așezat pe banca de pe peretele opus, lângă ușa biroului șefului. Și-a scos o batistă cenușie din buzunar, a șters ploaia de pe frunte, apoi a rămas cu mâinile împreunate pe genunchi.
Fix atunci am observat ceva: bătrânul respira greu, și nu doar din cauza drumului. Își ducea palma la piept din când în când, ca un om care își ascultă inima ca pe un ceas stricat. M-am gândit să-i ofer un pahar cu apă, dar ușa șefului s-a deschis brusc.
Șeful secției e un bărbat cu părul cărunt, scurt, cu fața brăzdată de riduri adânci. Lumea îl cunoaște ca un om corect, dar obosit. Când l-a văzut pe bătrân, nu a spus nimic. A rămas o secundă în cadrul ușii, cu un dosar sub braț, apoi a vrut să treacă mai departe spre ghișeu.
Dar bătrânul s-a ridicat brusc, prea brusc pentru vârsta lui, și a făcut un pas spre el. S-a împiedicat de găleata mea. Eu stăteam lângă bancă, cu mopul în mână. Bătrânul a pus mâna pe mânerul găleții ca să se prindă, dar a alunecat pe podeaua udă. A căzut pe un genunchi, apoi s-a lăsat greu pe spate.
— Domnule! am strigat eu, fără să vreau, și am lăsat mopul jos.
Bătrânul tremura. Cu o mână își scotea ceva din buzunarul interior al gecii. Erau niște pastile de nitroglicerină, le-am recunoscut. Dar odată cu ele a scăpat ceva pe jos: o fotografie veche, alb-negru, cu margini rupte.
Șeful s-a oprit. S-a aplecat, a ridicat fotografia de pe jos și a dus-o spre lumină. Fața lui s-a schimbat într-o clipă. Nu pot descrie altfel: ca și cum cineva i-ar fi stins lumina din ochi și i-ar fi aprins o alta, mai adâncă. A rămas așa, nemișcat, cu fotografia în mână, vreo cinci secunde. Apoi s-a uitat la bătrân.
— De unde ai poza asta? a întrebat el, cu o voce joasă, pe care nu o mai auzisem la el.
Bătrânul nu a răspuns imediat. Încerca să pună pastila sub limbă. I-am întins un pahar cu apă de la tot automatul care zbârnâia în colț. A luat o înghițitură mică, apoi a ridicat fața.
— E băiatul meu, a spus el.
Șeful s-a uitat din nou la fotografie. Aproape că o ținea cu amândouă mâinile.
— L-am cunoscut, a zis el. Era locotenentul care ne-a scos din clădirea aceea, înainte să se prăbușească. Eu eram sergent atunci. Am fost zece oameni în misiunea aia. Toți ne-am întors. Toți, în afară de el.
Holul a tăcut. Agentul de serviciu își băgase telefonul în buzunar și se uită la podea. Colegul lui lăsase cana de cafea pe imprimantă, fără să-și mai amintească de ea. Eu stăteam lângă bătrân, cu paharul gol în mână, și simțeam că tâmplele îmi zvâcnesc. Afară ploua tot mai tare, iar un tramvai a scrâșnit pe șine undeva pe bulevardul Tomis.
Șeful a făcut un pas în spate. Nu mi-a venit să cred ce am văzut: s-a lăsat pe genunchi, acolo, pe podeaua udă, în fața bătrânului care încă tremura pe bancă.
— Domnule Tîrcă, a spus el, abia auzit. Eu vă datorez viața. Nu dumneavoastră. Fiul dumneavoastră.
Mi-am dat seama atunci că îi știa deja numele. Poate de pe plângerile anterioare. Poate din altceva.
Bătrânul a ridicat mâna și l-a atins pe umăr.
— Ridică-te, a spus el. Nu pentru asta am venit.
Șeful s-a ridicat, dar nu și-a luat privirea de la el. Apoi s-a răsucit spre agentul de serviciu, care se făcuse mic lângă perete.
— Plângerea domnului, a zis șeful, cu o voce pe care nu i-o mai auzisem: calmă, dar tăioasă ca lama unei tesle. Unde e?
Agentul a deschis gura. Nimic. S-a uitat spre coșul de gunoi.
— Acolo, a spus el, cu o voce subțire.
Șeful a respirat adânc. Nu a strigat. Doar a zis:
— O scoți. O netezești. Și o aduci aici. Acum.
Agentul s-a aplecat peste coș. Foaia era udă, mototolită, cu un colț atins de cafea. A netezit-o cu palma pe tejghea. Mâinile îi tremurau.
Apoi șeful a deschis registrul de reclamații la o pagină nouă. A cerut un pix de la colegul care stătea ca o stană de piatră. Și a început să se uite la bătrân.
— Spuneți-mi, vă rog, din nou. Totul. O să scriu eu.
Bătrânul a încuviințat. A povestit: vecinii de la trei, manelele, glumele lui de la ghișeu, nopțile nedormite. Șeful scria fără să ridice privirea, rând după rând. Nu l-a întrerupt niciodată.
Când a terminat, a întors registrul spre bătrân și i-a dat pixul.
— Semnați aici, vă rog.
Bătrânul a semnat cu o scriitură măruntă, îngrijită. Apoi a spus:
— Vreau să se termine înainte de Crăciun. Au anunțat-o și pe asociația de proprietari. Au spus că dacă nu plătesc amenda, îi dăm în judecată. Dar eu nu vreau bani. Vreau liniște.
Șeful a dat din cap scurt, o dată.
— O să aveți liniște. Vă promit.
Apoi s-a întors spre cei doi agenți. Nu a vorbit despre pedepse. Doar a zis:
— Şapte zile de serviciu suplimentar, fără plată. Și o solicitare de mutare disciplinară, dacă se repetă așa ceva. Am fost zece oameni care ne-am întors acasă. Toți aveți pe cineva acasă. Și datorită lui.
A atins din nou fotografia cu vârful degetului, ca și cum ar fi vrut să o netezească pe dos.
Eu am rămas lângă bancă, cu mopul sprijinit de perete. Bătrânul s-a ridicat încet și și-a băgat batista în buzunar. A vrut să ia și fotografia înapoi, dar șeful a ezitat.
— O puteți păstra, a spus bătrânul. Am două.
Șeful a dat din cap și a băgat fotografia în buzunarul pieptului, aproape de inimă. Nu a spus nimic.
Bătrânul a pornit spre ușă. Pe când ajungea la ieșire, agentul de serviciu a făcut un pas spre el.
— Domnule… eu… n-am știut.
Bătrânul s-a oprit, cu mâna pe clanță. S-a uitat înapoi.
— Nu trebuie să știi cine sunt, a spus el. Trebuie doar să-ți faci treaba.
A ieșit în ploaie. Ușa s-a închis cu un șuierat ușor.
Eu am luat găleata și mopul și am șters urmele lăsate de pantofii lui uzi. Pe jos, lângă bancă, am găsit un nasture desprins de la geaca lui. L-am pus în buzunarul salopetei, fără să știu exact de ce. Poate ca să-mi aduc aminte că în secția asta, unde se adună atâtea mizerii, uneori totuși se face dreptate.
După vreo două săptămâni, am aflat de la o colegă care locuiește în același bloc cu bătrânul că vecinii de la trei au primit o amendă de zece mii de lei. Că și-au vândut boxa din subsol ca s-o plătească. Că de atunci nu au mai dat drumul la muzică după ora nouă seara. Și că bătrânul, domnul Tîrcă, a pus flori la geam și le udă în fiecare dimineață la ora șase, chiar înainte ca eu să ajung la schimb.
Câteodată, când trec pe bulevardul Tomis cu autobuzul spre secție, mă uit pe geam spre blocul cu zece etaje. La etajul trei, la fereastra dinspre stradă, văd florile lui. Roșii, parcă niște pete de viață pe betonul cenușiu.
